Manual

Capitolul 3: Istorie

Perioada

1485–1603

Lectură

aproximativ 16 min

Întrebări

12 întrebări

Dinastia Tudor: șase soții, o nouă Biserică și Armada

Un rege voia să divorțeze și, ca să reușească, i-a dat întregii țări o biserică nouă. Cei trei copii ai săi au urcat pe tron unul după altul, iar religia țării s-a schimbat odată cu fiecare dintre ei: protestantă, apoi catolică, apoi din nou protestantă. La final, o regină care nu s-a căsătorit niciodată a învins cea mai puternică flotă din Europa.

Aceasta este povestea dinastiei Tudor (the Tudors) și a celor 118 ani ai săi pe tron. Capitolul anterior s-a încheiat cu victoria lui Henric Tudor la Bosworth, după care a devenit Henric al VII-lea. Acest capitol începe cu el.

1. 1485Henric al VII-lea (Henry VII) devine rege și începe perioada Tudor
2. 1509Henric al VIII-lea (Henry VIII) devine rege; mai târziu rupe legătura cu Roma și înființează Biserica Angliei (Church of England)
3. 1547Eduard al VI-lea (Edward VI) devine rege la 9 ani; în timpul domniei sale este scrisă Cartea de rugăciuni comune (Book of Common Prayer)
4. 1553Maria I (Mary I) devine regină și readuce credința catolică
5. 1558Elisabeta I (Elizabeth I) devine regină și restabilește Biserica Angliei
6. 1560Reforma scoțiană: Parlamentul Scoției pune capăt autorității Papei în Scoția
7. 1588Anglia învinge Armada spaniolă (Spanish Armada)
8. 1603Elisabeta I moare fără copii, iar perioada Tudor se încheie

Henric al VII-lea: primul Tudor, un rege prudent

După treizeci de ani de Războiul celor Două Roze (Wars of the Roses), pe Henric al VII-lea îl interesau mai presus de orice două lucruri: să nu mai existe război civil și să-și păstreze tronul în siguranță.

Soluția lui a fost să slăbească nobilimea și să întărească guvernul central. Războiul celor Două Roze fusese purtat de mari nobili care aveau propriile armate private, așa că, cu cât nobilii erau mai slabi, cu atât regele se simțea mai în siguranță. Era, de asemenea, foarte atent cu banii și a strâns o avere mare pentru Coroană.

Henric al VII-lea verifica personal registrele de conturi ale casei regale și își punea inițialele pe pagină după pagină; aceste registre s-au păstrat până astăzi. Cea mai mare parte a banilor pe care i-a economisit a fost cheltuită mai târziu de fiul său, mare cheltuitor, Henric al VIII-lea.

Henric al VIII-lea: șase soții și o biserică nouă

Henric al VIII-lea a continuat politica tatălui său de guvernare centrală puternică. Dar este ținut minte mai ales pentru două lucruri: ruptura de Biserica Romei și cele șase soții.

1. Ecaterina de Aragon (Catherine of Aragon): o prințesă din Spania. Dintre toți copiii pe care i-a avut cu Henric, a trăit doar unul: fiica lor, Maria. Când Ecaterina nu a mai putut avea copii, Henric a vrut să divorțeze.
2. Anne Boleyn: născută în Anglia. Copilul ei cu Henric a fost o fată, Elisabeta. Mulți oameni din țară nu o plăceau. A fost acuzată că a avut relații cu alți bărbați și a fost executată în Turnul Londrei (Tower of London).
3. Jane Seymour: i-a dăruit în sfârșit lui Henric fiul mult dorit, Eduard. Din păcate, a murit la scurt timp după naștere.
4. Ana de Cleves (Anne of Cleves): o prințesă din Germania. Henric s-a căsătorit cu ea pentru a încheia o alianță politică, iar căsătoria a fost desfăcută repede. Henric o alesese după ce văzuse un portret al ei pictat de pictorul curții, Holbein, dar a fost dezamăgit când s-au întâlnit în realitate, iar căsătoria a durat doar vreo șase luni. Ana a acceptat înțelept să pună capăt căsniciei și a primit în schimb pământuri bogate, un venit bun și titlul de „sora iubită a regelui”. Le-a supraviețuit tuturor celorlalte și a fost ultima dintre cele șase regine care a murit.
5. Catherine Howard: o verișoară a lui Anne Boleyn. La fel ca Anne, a fost acuzată de relații extraconjugale și a fost și ea executată.
6. Catherine Parr: o văduvă cu care Henric s-a căsătorit spre sfârșitul vieții. A trăit mai mult decât Henric și s-a recăsătorit, dar a murit nu mult după aceea.

O biserică nouă ca să poată divorța

Henric și prima sa soție, Ecaterina, nu aveau niciun fiu în viață, iar el voia să divorțeze de ea și să se căsătorească cu altcineva. Dar Anglia era o țară catolică, iar un divorț avea nevoie de permisiunea Papei (the Pope). Papa a refuzat.

Așa că Henric a rupt Anglia de Biserica Romei și a creat Biserica Angliei (Church of England), în care regele a luat locul Papei. De acum înainte, el îi numea pe episcopi și stabilea regulile după care oamenii se rugau.

Reforma: de unde au apărut protestanții

În timp ce Henric se certa cu Papa, o schimbare mult mai mare cuprindea Europa: Reforma (Reformation). Era o mișcare care contesta autoritatea Papei și multe dintre credințele și obiceiurile Bisericii Romano-Catolice.

Susținătorii ei erau numiți protestanți (Protestants) și și-au format propriile biserici. Protestanții și catolicii se deosebeau în trei privințe importante:

Citirea Bibliei în limba ta, nu în latină

Fără rugăciuni către sfinți sau la sanctuare (locuri sfinte)

Relația ta personală cu Dumnezeu contează mai mult decât ascultarea de Biserică

Țara Galilor și Irlanda

Țara Galilor: unită oficial cu Anglia

Guvernul central mai puternic al lui Henric al VIII-lea nu s-a oprit la granițele Angliei: a ajuns și în Țara Galilor și în Irlanda. În timpul domniei sale, Parlamentul a adoptat legile cunoscute sub numele de Legea privind guvernarea Țării Galilor (Act for the Government of Wales). Acestea au unit oficial Țara Galilor cu Anglia. De atunci, Țara Galilor a avut membri în Camera Comunelor (House of Commons), iar instanțele și legile ei au fost reorganizate.

Familia Tudor era ea însăși galeză. Se trăgea din Anglesey, o insulă din nordul Țării Galilor, iar în 1485 Henric al VII-lea a debarcat în sud-vestul Țării Galilor și a strâns soldați în marșul său spre Bosworth. Așadar, familia care a legat Țara Galilor de Anglia era ea însăși galeză.

Irlanda: Henric al VIII-lea devine „rege al Irlandei”

În acea vreme, aproape toți locuitorii Irlandei erau catolici. Henric al VII-lea și Henric al VIII-lea au extins controlul englez dincolo de Pale (the Pale). Henric al VIII-lea și-a luat și titlul de rege al Irlandei (King of Ireland). Au fost introduse legile engleze, iar conducătorii locali trebuiau să asculte de lordul locotenent (Lord Lieutenant), guvernatorul regelui la Dublin.

Dar Reforma a provocat o reacție puternică în Irlanda. Englezii au încercat să le impună irlandezilor religia protestantă și au adus totodată regulile engleze despre cine moștenește pământul. Căpeteniile irlandeze (conducătorii clanurilor) s-au răsculat și au urmat ani de lupte crâncene.

Trei copii, trei credințe

Henric al VIII-lea a murit în 1547. Cei trei copii ai săi au urcat pe tron unul după altul, iar cu fiecare nou conducător religia țării a luat-o în altă direcție.

Eduard al VI-lea: regele-copil protestant

Fiul lui Jane Seymour, Eduard al VI-lea, a devenit rege la 9 ani. Era un protestant convins. În timpul domniei sale, Biserica Angliei și-a primit Cartea de rugăciuni comune (Book of Common Prayer), care stabilea cuvintele ce trebuiau rostite la slujbele bisericești. Unele biserici folosesc și astăzi o versiune a ei.

Eduard nu a fost niciodată puternic. A domnit puțin peste șase ani și a murit când avea doar 15 ani.

Eduard se temea că sora lui catolică, Maria, va deveni regină, așa că, chiar înainte să moară, i-a lăsat coroana verișoarei lui protestante, Lady Jane Grey. Ea a fost regină doar nouă zile, până când mulțimile care o susțineau pe Maria au înlăturat-o, iar în anul următor a fost executată. Pentru că domnia ei a fost atât de scurtă și mulți au spus că nu era legitimă, multe liste ale monarhilor englezi nu o includ.

Maria I: „Bloody Mary”

A urmat Maria I, fiica Ecaterinei de Aragon. Era o catolică devotată. A readus Anglia la Biserica Catolică și i-a persecutat pe protestanți (i-a pedepsit crunt pentru credința lor). Aproape 300 de oameni au fost arși de vii, de aceea a ajuns să fie numită „Maria cea Sângeroasă (Bloody Mary)”. Și domnia ei a fost scurtă: a murit cinci ani mai târziu.

Maria I s-a căsătorit cu prințul spaniol Filip, care avea să devină regele Filip al II-lea (Philip II) al Spaniei, iar cât timp Maria a trăit, el a folosit chiar și titlul de rege al Angliei. Treizeci de ani mai târziu, omul care a trimis Armada să atace Anglia era fostul cumnat al Elisabetei I.

Elisabeta I: regina care a găsit echilibrul

Sora Mariei după tată, Elisabeta I, fiica lui Anne Boleyn, a devenit regină în 1558. Era protestantă și a făcut din nou din Biserica Angliei biserica oficială a țării.

Abordarea ei a fost inteligentă. Toată lumea trebuia să meargă la biserica locală, iar legea stabilea ce slujbe și ce rugăciuni se puteau folosi. Dar ea nu a încercat să afle ce credeau oamenii cu adevărat în sinea lor. Astfel a găsit o cale de mijloc între catolici și protestanții mai stricți și a ferit Anglia de conflicte religioase grave. Nu s-a căsătorit niciodată.

1588: Armada spaniolă

Pe vremea Elisabetei, englezii au devenit tot mai patrioți, adică mândri de țara lor. Exploratorii englezi au pornit în căutarea unor noi rute comerciale și au încercat să pătrundă în coloniile Spaniei din cele două Americi.

Spania catolică s-a săturat. În 1588, regele Filip al II-lea a trimis o flotă uriașă de nave de război, Armada spaniolă (Spanish Armada), ca să cucerească Anglia și să readucă credința catolică. Dar englezii au învins-o. Victoria a făcut-o pe Elisabeta I una dintre cele mai iubite conducătoare din istoria Angliei.

În vara lui 1588, Armada a intrat în Canalul Mânecii în formă de semilună (o formă curbată, ca luna nouă). Flota engleză a ieșit din Plymouth și a urmărit-o, trăgând tot drumul. Când Armada a aruncat ancora în dreptul orașului Calais, în Franța, englezii au dat foc în miez de noapte câtorva nave goale și le-au lăsat să plutească în mijlocul flotei spaniole. Navele spaniole și-au tăiat parâmele ancorelor și s-au împrăștiat în panică, iar a doua zi au fost învinse în bătălia de la Gravelines.

Apoi vântul de sud a împins ce mai rămăsese din Armada spre nord. Singurul drum spre casă era pe deasupra Scoției și apoi în jos, de-a lungul coastei de vest a Irlandei. Pe drum a dat de furtuni, iar multe nave s-au zdrobit de stânci.

Cea mai cunoscută legendă spune că, atunci când Armada a fost zărită, Drake juca bowls (un joc în care rostogolești bile grele pe iarbă) pe pajiștea de deasupra mării de la Plymouth și a insistat să-și termine partida. Povestea apare în scris abia după câteva decenii, așa că majoritatea istoricilor o consideră o legendă. Totuși, mareea și vântul chiar au ținut navele engleze în port o vreme, așa că avea dreptate.

O altă replică celebră vine din discursul ținut de Elisabeta I în fața soldaților ei la Tilbury: poate că avea trupul unei femei slabe, dar avea inima unui rege. Ea chiar a vizitat armata și le-a vorbit soldaților, dar versiunea pe care o știm a fost scrisă abia după câteva decenii, așa că nimeni nu poate fi sigur de cuvintele ei exacte.

Sir Francis Drake și Golden Hind

Printre comandanții care au învins Armada s-a numărat Sir Francis Drake. El a contribuit la începutul lungii tradiții a Angliei ca mare putere maritimă. Nava sa, Golden Hind, a fost printre primele care au înconjurat globul.

Drake a navigat în jurul lumii între 1577 și 1580, primul căpitan englez care a reușit asta. Nava sa a pornit în călătorie cu numele Pelican și a fost redenumită Golden Hind pe drum, iar când s-a întors acasă, Elisabeta I a urcat la bord și l-a făcut cavaler chiar pe punte. Astăzi, o copie în mărime naturală a navei Golden Hind se află pe malul sudic al Tamisei, la Londra, și poți urca la bord. Pentru spanioli însă, Drake era un pirat care le jefuia mereu navele.

Scoția: Reforma și Maria Stuart, regina Scoției

La nord de graniță, Scoția era încă un regat separat, cu proprii conducători, și a avut propria Reformă. A devenit și ea protestantă, dar nu în același fel ca Anglia. În 1560, Parlamentul Scoției, în care majoritatea membrilor erau protestanți, a desființat puterea Papei în Scoția, iar slujbele catolice au fost interzise. Noua Biserică protestantă a Scoției era condusă de oameni aleși în această funcție și, spre deosebire de Biserica Angliei, nu era o biserică de stat.

Conducătorul Reformei scoțiene a fost un predicator numit John Knox. În 1558 a publicat un pamflet care ataca însăși ideea ca femeile să conducă țări, îndreptat împotriva reginelor catolice ale vremii. Moment prost ales: chiar în același an a urcat pe tron protestanta Elisabeta I, care nu l-a mai plăcut niciodată pe Knox după aceea.

Maria Stuart, regina Scoției

Regina Scoției în acea vreme era Maria Stuart (Mary Stuart), cunoscută astăzi de obicei drept Maria, regina Scoției (Mary, Queen of Scots). Era catolică. Tatăl ei a murit când ea avea doar o săptămână, așa că a devenit regină încă din fașă. Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în Franța.

Întoarsă în Scoția, în jurul ei s-au luptat pentru putere grupări rivale. După ce soțul ei a fost ucis, mulți au crezut că a avut un amestec în crimă. A fugit în Anglia și i-a lăsat coroana Scoției fiului ei, Iacob al VI-lea (James VI), care era protestant.

Maria și Elisabeta I erau verișoare, iar Maria se aștepta să primească ajutor de la ea. În schimb, Elisabeta se temea că Maria râvnea la coroana Angliei. A ținut-o captivă 20 de ani, iar în cele din urmă Maria a fost executată pentru că a uneltit împotriva ei.

Epoca elisabetană: Shakespeare și Lumea Nouă

Înapoi în Anglia, domnia Elisabetei este amintită pentru mult mai mult decât o victorie pe mare. Cel mai mare dar al perioadei elisabetane (Elizabethan period) pentru generațiile următoare au fost poezia și teatrul, mai ales piesele și poemele lui William Shakespeare (1564–1616).

Shakespeare s-a născut la Stratford-upon-Avon. A fost și dramaturg (cineva care scrie piese de teatru), și actor și a scris foarte multe piese și poeme. A adus pe scenă momente importante din istorie, dar nu a scris doar despre regi și regine: a fost printre primii dramaturgi care au arătat bărbați și femei obișnuiți din Anglia. Mulți îl consideră cel mai mare dramaturg care a trăit vreodată. A lăsat de asemenea o amprentă adâncă asupra limbii engleze și a inventat multe cuvinte pe care le folosim și astăzi.

Printre cele mai cunoscute piese ale sale sunt Hamlet, Macbeth, Romeo and Juliet (Romeo și Julieta) și A Midsummer Night's Dream (Visul unei nopți de vară).

Trupa de actori a lui Shakespeare a construit Teatrul Globe (Globe Theatre) pe malul sudic al Tamisei, la Londra. În 1613, în timpul unei reprezentații a piesei Henry VIII, un tun tras pe scenă ca efect special a aprins acoperișul de stuf (un acoperiș din paie sau trestie uscată), iar întregul teatru a ars în mai puțin de o oră. Potrivit unei scrisori din acea vreme, nu a murit nimeni; pantalonii unui bărbat au luat foc, iar cineva a stins flăcările cu o sticlă de bere (ale). Actualul Shakespeare's Globe este o copie, reconstruită în 1997 lângă locul original, și a fost prima clădire din Londra care a primit voie să aibă acoperiș de stuf de la Marele Incendiu din 1666.

Versuri din opera lui sunt citate și astăzi tot timpul, iar la test te-ai putea întâlni cu o întrebare despre care versuri sunt ale lui Shakespeare:

Primele colonii din America

Tot în această perioadă, coloniștii englezi au început să colonizeze coasta de est a Americii. Mult mai mulți i-au urmat în secolul următor, iar mulți dintre ei erau oameni care nu împărtășeau convingerile religioase ale următorilor doi regi.

Pentru că Elisabeta I nu s-a căsătorit niciodată, i se spunea „Regina Fecioară” (the Virgin Queen). În anii 1580, exploratorul Walter Raleigh a trimis oameni pe coasta de est a Americii de Nord și a numit ținutul Virginia în onoarea ei. Un grup de coloniști a întemeiat o colonie pe insula Roanoke, care a dispărut mai târziu fără urmă și a devenit cunoscută drept „Colonia pierdută” (Lost Colony). Prima așezare engleză durabilă din America a fost Jamestown, întemeiată în 1607, dar aceasta ține de capitolul următor.

Elisabeta I a fost ultima dintre Tudori. Când a murit, în 1603, coroana a trecut la rudele ei din Scoția și a preluat puterea o nouă familie regală: dinastia Stuart.

Rezumatul capitolului

Înapoi: Istorie