Manual

Capitolul 5: Guvernul britanic, legea și rolul tău

Conținut

Constituția și guvernarea

Lectură

aproximativ 16 min

Întrebări

13 întrebări

Constituția britanică: o țară fără constituție scrisă

Întreabă un prieten britanic ce scrie la articolul 1 din constituția țării lui și probabil nu va ști să-ți spună. Nu pentru că n-a fost atent la școală, ci pentru că Marea Britanie nu are deloc un document juridic unic numit „Constituția”.

Atunci cum funcționează o țară fără așa ceva? Capitolul arată mai întâi cum a devenit Marea Britanie, treptat, o democrație în care fiecare adult poate vota. Apoi se uită la instituțiile care țin țara în funcțiune: monarhul, Parlamentul, prim-ministrul, cabinetul, opoziția, administrația publică (civil service) și administrația locală. Cele două Camere ale Parlamentului, Speakerul și alegerile sunt tratate mai pe larg în capitolul următor.

O singură propoziție rezumă ideea-cheie a întregului capitol: Regatul Unit este o democrație parlamentară (parliamentary democracy), iar șeful statului este monarhul.

Dreptul de vot a fost câștigat pas cu pas

Într-o democrație (democracy), toți adulții au un cuvânt de spus în felul în care este condusă țara. Pot vota ei înșiși asupra deciziilor sau pot alege oameni care să decidă în locul lor.

La începutul secolului al XIX-lea însă, Marea Britanie nu era o democrație în sensul de azi. Existau alegeri și erau aleși membri ai parlamentului (MP), dar doar un grup mic de oameni putea vota: bărbații de peste 21 de ani care dețineau o anumită proprietate.

Pe parcursul secolului, dreptul de vot (franchise) a fost acordat tot mai multor oameni, iar partidele politice au început să primească drept membri bărbați și femei obișnuite.

Cele șase revendicări ale cartiștilor

În anii 1830 și 1840, un grup cunoscut drept cartiștii (Chartists) a militat pentru reforme. Ei voiau șase schimbări:

La vremea aceea, majoritatea oamenilor credeau că mișcarea a eșuat. Totuși, până în 1918, cele mai multe dintre aceste reforme deveniseră realitate.

Revendicările cartiștilor au fost apoi îndeplinite una câte una: din 1858 nu mai era nevoie de proprietate pentru a deveni MP, votul a devenit secret în 1872, deputații au fost plătiți pentru prima dată în 1911, iar până în 1918 toți bărbații adulți aveau drept de vot. La sfârșitul secolului al XIX-lea, circumscripțiile au fost făcute și mai egale ca mărime. O singură revendicare nu s-a îndeplinit niciodată: alegeri noi în fiecare an. Alegerile generale din Regatul Unit (General Election) trebuie organizate și azi cel puțin o dată la cinci ani, nu în fiecare an.

De la câțiva bărbați la toți cei de 18 ani

1. 1800Începutul anilor 1800: votează doar bărbații de peste 21 de ani care dețin o anumită proprietate
2. anii 1830Anii 1830 și 1840: cartiștii cer șase reforme; la vremea aceea se consideră că au eșuat
3. 1918Cele mai multe reforme ale cartiștilor sunt deja în vigoare, iar femeile de peste 30 de ani primesc dreptul de vot
4. 1928Bărbații și femeile de peste 21 de ani pot vota cu toții, în condiții egale
5. 1969Vârsta de vot este coborâtă la 18 ani, la fel pentru bărbați și femei

O constituție care nu este scrisă

O constituție (constitution) este setul de reguli după care este guvernată o țară. Ea cuprinde toate instituțiile care ajută la conducerea țării și modurile în care puterea lor este ținută sub control. Include și legi și convenții (conventions: obiceiuri pe care le respectă toată lumea, deși nu sunt scrise în lege).

Constituția Regatului Unit nu este cuprinsă într-un singur document, de aceea oamenii o descriu ca pe o constituție nescrisă (unwritten constitution). Motivul principal este că, spre deosebire de SUA sau Franța, Marea Britanie nu a avut niciodată o revoluție care să-i măture definitiv întregul sistem de guvernare. În schimb, instituțiile ei cele mai importante s-au dezvoltat încet, de-a lungul a sute de ani.

Ar trebui constituția scrisă într-un singur loc? Britanicii nu sunt de acord între ei. Unii cred că da. Alții consideră că o constituție nescrisă este mai flexibilă și ajută guvernarea să funcționeze mai bine.

Faptul că nu există un document unic nu înseamnă că nu există reguli. Constituția Marii Britanii este răspândită în multe surse: Magna Carta din 1215, Bill of Rights (Declarația drepturilor) din 1689, legile adoptate de Parlament de-a lungul anilor, deciziile instanțelor și convențiile pe care toată lumea le respectă în tăcere. Doar câteva țări, precum Noua Zeelandă și Israelul, se descurcă și ele fără o constituție scrisă unică.

Instituțiile care țin țara laolaltă

Sistemul de guvernare al Regatului Unit are mai multe părți. Cele principale sunt:

• monarhia (the monarchy)
• Parlamentul (Parliament), format din Camera Lorzilor (House of Lords) și Camera Comunelor (House of Commons)
• prim-ministrul (Prime Minister)
• cabinetul (the cabinet)
• puterea judecătorească (the judiciary), adică instanțele
• poliția (the police)
• administrația publică (the civil service)
• administrația locală (local government)

Pe lângă acestea, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord au guverne cu puteri delegate (devolved governments), care pot face propriile legi în anumite domenii.

Monarhul: domnește, dar nu guvernează

Monarhul este șeful statului în Regatul Unit și este, de asemenea, monarhul sau șeful statului în multe țări din Commonwealth.

Sistemul britanic este o monarhie constituțională (constitutional monarchy). În practică, asta înseamnă că regele sau regina nu conduce țara. Alegătorii aleg guvernul la alegeri, iar monarhul îl numește în mod formal. După alegeri, monarhul îi cere liderului partidului cu cei mai mulți deputați, sau liderului unei coaliții (două sau mai multe partide care guvernează împreună), să devină prim-ministru.

Monarhul și prim-ministrul se întâlnesc regulat. Monarhul poate da sfaturi, avertismente sau încurajări, dar prim-ministrul și cabinetul sunt cei care decid politicile guvernului.

Elisabeta a II-a a avut aceste întâlniri cu fiecare prim-ministru, începând cu Winston Churchill. Ele sunt private și nu se ține nicio evidență a lor, așa că nimeni din afară nu știe exact ce „avertismente” a dat vreodată un monarh.

Elisabeta a II-a (Elizabeth II) a devenit regină în 1952, după moartea tatălui ei, iar în 2012 și-a sărbătorit Jubileul de Diamant (Diamond Jubilee), adică 60 de ani pe tron. Soțul ei a fost prințul Philip, iar prințul Charles, prinț de Wales (Prince of Wales) și fiul ei cel mare, era următorul la tron.

Ce face monarhul?

• Ceremonii: în fiecare an, monarhul deschide noua sesiune a Parlamentului cu un discurs care prezintă planurile guvernului pentru anul următor. Fiecare lege a Parlamentului (Acts of Parliament) devine lege în numele monarhului.
• Reprezentarea Regatului Unit: monarhul primește ambasadori și înalți comisari (high commissioners, echivalentul ambasadorilor între țările Commonwealth-ului) din alte țări, găzduiește șefi de stat străini aflați în vizită și face vizite oficiale în străinătate pentru a întări legăturile diplomatice și comerciale ale Marii Britanii.
• Stabilitate și continuitate: prim-miniștrii și guvernele se schimbă des, în timp ce monarhul rămâne pe loc ca șef al statului. Monarhul le oferă oamenilor și un simbol comun de identitate și mândrie națională, așa cum au arătat sărbătorile din toată țara pentru Jubileul de Diamant din 2012.

Imnul național și jurământul de cetățenie

Imnul național al Regatului Unit este God Save the Queen („Doamne, apără-o pe Regină”). Îl auzi la marile evenimente naționale și ori de câte ori sunt prezenți Regina sau alți membri ai Familiei Regale. Prima strofă începe cu versul God save our gracious Queen și Îi cere lui Dumnezeu să-i dea monarhului o domnie lungă și victorioasă.

La o ceremonie de cetățenie (citizenship ceremony), noii cetățeni își promit loialitatea față de monarh, fie printr-un jurământ (oath), fie printr-o declarație solemnă (affirmation). Ambele spun același lucru; singura diferență este dacă Dumnezeu este menționat sau nu:

Ceremoniile oficiale de cetățenie sunt destul de noi. Prima a avut loc în 2004, la Brent Town Hall (primăria din Brent), în Londra. Înainte, noii cetățeni depuneau jurământul în privat, în fața unei persoane autorizate să-l primească, iar certificatul le venea mai târziu prin poștă. Astăzi ceremoniile sunt organizate de obicei de consiliile locale, iar la ele se cântă imnul național.

Democrația parlamentară: alegători → deputați → guvern

Marea Britanie este condusă ca o democrație parlamentară. Toată țara este împărțită în zone numite circumscripții (constituencies). La alegerile generale (General Election), locuitorii fiecărei circumscripții aleg un MP care să-i reprezinte, iar împreună acești deputați formează Camera Comunelor.

Aproape fiecare deputat face parte dintr-un partid politic. Partidul care are mai mult de jumătate dintre deputați formează guvernul. Dacă niciun partid nu are peste jumătate, două partide pot conveni să guverneze împreună într-o coaliție (coalition).

Uită-te din nou la diagrama de mai sus: alegătorii aleg deputații → monarhul îl invită pe liderul celui mai mare partid din Comune să fie prim-ministru → prim-ministrul numește cabinetul. Să începem cu prim-ministrul.

Prim-ministrul și cabinetul

Prim-ministrul (Prime Minister, sau PM) conduce partidul aflat la putere. PM alege membrii cabinetului și are ultimul cuvânt asupra multor funcții publice importante.

PM locuiește și lucrează la 10 Downing Street (10 Downing Street), la câțiva pași de clădirea Parlamentului, în centrul Londrei. PM are la dispoziție și o reședință la țară, în afara Londrei, numită Chequers (Chequers).

Un prim-ministru nu rămâne întotdeauna până la alegerile următoare. Deputații partidului de guvernământ pot decide să-și înlocuiască liderul, sau PM poate alege să demisioneze. Iar dacă partidul de guvernământ pierde alegerile generale, PM demisionează în mod normal.

Cabinetul: aproximativ 20 de miniștri importanți

PM alege în jur de 20 de deputați de rang înalt care să conducă departamente guvernamentale ca miniștri. Printre ei se află:

• ministrul de finanțe (Chancellor of the Exchequer), responsabil de economie
• ministrul de interne (Home Secretary), responsabil de criminalitate, poliție și imigrație
• ministrul de externe (Foreign Secretary), care se ocupă de relațiile Marii Britanii cu alte țări
• alți miniștri, numiți Secretaries of State, care acoperă domenii precum educația, sănătatea și apărarea

Acest grup de miniștri se numește cabinet (cabinet). De obicei se întrunește în fiecare săptămână pentru a lua cele mai importante decizii privind politica guvernului, iar Parlamentul trebuie adesea să dezbată sau să voteze aceste decizii.

Sub miniștrii din cabinet, fiecare departament are miniștri mai mici în rang, cu titluri precum Ministers of State sau Parliamentary Under-Secretaries of State. Fiecare se ocupă de o parte din activitatea departamentului.

Titlul ciudat al ministrului de finanțe vine de la un oficiu regal de finanțe din Evul Mediu. Funcționarii lui își făceau socotelile și strângeau impozitele la o masă acoperită cu o pânză în carouri (chequered cloth), mutând jetoane pe ea cam ca piesele unui joc de masă, iar această pânză i-a dat numele Exchequer.

Opoziția, partidele politice și grupurile de presiune

Opoziția și cabinetul din umbră

În Camera Comunelor, partidul cu al doilea cel mai mare număr de deputați este numit opoziția (the opposition). Liderul lui devine de obicei prim-ministru dacă partidul câștigă următoarele alegeri generale.

Rolul opoziției este să țină guvernul în alertă. Liderul ei conduce criticile partidului la adresa a tot ce consideră că guvernul face greșit sau prost. Un moment-cheie pentru asta este Prime Minister's Questions (sesiunea de întrebări adresate prim-ministrului), care are loc o dată pe săptămână cât timp Parlamentul este în sesiune. Liderul opoziției le dă și unor deputați de rang înalt din propriul partid rolul de „miniștri din umbră” (shadow ministers). Împreună, aceștia formează cabinetul din umbră (shadow cabinet), care contestă guvernul și propune politici diferite.

Numele oficial al opoziției este Her Majesty's Most Loyal Opposition („Prea Loiala Opoziție a Majestății Sale”), pentru că a te opune guvernului nu înseamnă a fi neloial țării. Prime Minister's Questions are loc acum miercurea la prânz. Înainte erau două sesiuni scurte pe săptămână, până când Tony Blair le-a transformat într-o singură sesiune mai lungă, miercurea, după ce a devenit prim-ministru în 1997; sesiunea s-a mutat la prânz în 2003, când Camera Comunelor și-a schimbat programul de ședințe.

Sistemul de partide

Poți candida pentru funcția de MP de la vârsta de 18 ani. În practică însă, candidații câștigă rar dacă nu i-a ales unul dintre partidele mari. Principalele partide sunt Partidul Laburist (Labour Party), Partidul Conservator (Conservative Party) și Liberal-Democrații (Liberal Democrats), plus partidele care reprezintă interesele Scoției, Țării Galilor sau Irlandei de Nord.

Câțiva deputați sunt independenți (independents): nu fac parte din niciun partid mare și militează de obicei pentru o singură problemă importantă în zona lor.

Partidele mari își doresc mereu ca oamenii obișnuiți să se implice: să participe la discuții, să doneze bani și să ajute în campaniile electorale naționale și locale. Majoritatea circumscripțiilor au o filială locală a fiecărui partid mare, iar fiecare partid ține în fiecare an o conferință pentru a-și stabili politicile.

Grupurile de presiune și de lobby

Grupurile de presiune și de lobby (Pressure and lobby groups) sunt organizații care încearcă să schimbe ce face guvernul și contează mult în politica britanică. Unele vorbesc în numele unei anumite părți a societății: de exemplu, CBI (Confederation of British Industry, Confederația Industriei Britanice) exprimă punctele de vedere ale mediului de afaceri britanic. Altele militează pentru o singură cauză, precum Greenpeace pentru mediu sau Liberty pentru drepturile omului.

Administrația publică: echipa care rămâne când se schimbă guvernele

Prim-miniștrii și miniștrii vin și pleacă odată cu alegerile, dar majoritatea celor care lucrează în departamentele guvernamentale rămân. Aceștia sunt funcționarii publici (civil servants), personal permanent al guvernului, care:

• îi ajută pe miniștri să elaboreze politicile și să le pună în practică și, de asemenea, administrează serviciile publice;
• răspund în fața miniștrilor;
• sunt angajați pe baza competenței, nu a opțiunilor politice, și trebuie să rămână neutri din punct de vedere politic: niciun partid nu îi numește;
• pot intra în sistem aplicând, la fel ca pentru orice alt loc de muncă.

Se așteaptă ca funcționarii publici să fie dedicați muncii lor și să respecte patru valori fundamentale: integritatea (integrity), onestitatea (honesty), obiectivitatea (objectivity: judecata pe baza faptelor) și imparțialitatea (impartiality: a nu lua partea nimănui, inclusiv neutralitatea politică).

Relația dintre miniștri și funcționarii publici a fost parodiată celebru în sitcomul din anii 1980 Yes Minister, în care un ministru proaspăt numit este mereu condus politicos în direcția „corectă” de experimentatul său înalt funcționar. Margaret Thatcher, prim-ministru la vremea aceea, ar fi spus că era emisiunea ei preferată.

Administrația locală: de la consiliile de comitat la primarul Londrei

Zonele locale, fie orașe mici, orașe mari sau zone rurale, sunt conduse de consilii (council) alese de localnici. Acestea sunt numite de obicei autorități locale (local authorities). În unele locuri există două niveluri, un consiliu de district (district council) și un consiliu de comitat (county council), fiecare cu alte atribuții. Majoritatea orașelor mari au o singură autoritate locală.

Consiliile administrează multe servicii locale. Acestea sunt plătite parțial din granturi de la guvernul central și parțial din taxe locale.

Multe consilii aleg un primar (mayor) al cărui rol este în principal ceremonial. În unele orașe însă, alegătorii aleg un primar care are putere reală și conduce activitatea consiliului.

Londra este împărțită în 33 de autorități locale. Politica pentru întreaga capitală este coordonată de Greater London Authority (Autoritatea Londrei Mari) și de primarul Londrei (Mayor of London). Majoritatea consiliilor își aleg consilierii în luna mai a fiecărui an, iar mulți dintre candidați reprezintă partide politice.

Oamenii îl confundă adesea pe primarul Londrei cu o funcție mult mai veche, Lord Mayor of the City of London. Primarul Londrei este o funcție destul de nouă, creată în 2000 și aleasă de alegătorii din tot orașul. Lord Mayor este ales în fiecare an, se ocupă doar de „City”, mila pătrată a districtului financiar din centru, iar funcția este în mare parte ceremonială.

Rezumatul capitolului