Manual

Capitolul 3: Istorie

Perioada

1945–2020

Lectură

aproximativ 25 min

Întrebări

17 întrebări

Marea Britanie după 1945: statul bunăstării, anii '60 și descentralizarea

În iulie 1945, Marea Britanie tocmai câștigase al Doilea Război Mondial. Și totuși Winston Churchill, omul care condusese țara prin acest război, a pierdut alegerile generale la o diferență uriașă. Alegătorii nu voiau un erou de război. Voiau un alt fel de țară, una care să aibă grijă de oameni „de la leagăn până la mormânt”.

Capitolul de față începe cu acele alegeri și urmărește povestea până în ianuarie 2020, când Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană.

1. 1945Câștigă Partidul Laburist (Labour), iar Clement Attlee devine prim-ministru (Prime Minister)
2. 1947Nouă țări, printre care India, Pakistanul și Ceylonul, devin independente
3. 1948Ia naștere Serviciul Național de Sănătate (National Health Service, NHS); oamenii din Indiile de Vest (West Indies) sunt invitați să lucreze în Marea Britanie
4. Anii 1960„Swinging Sixties”: Beatles și Rolling Stones; legile privind divorțul și avortul devin mai permisive
5. 1973Regatul Unit intră în Comunitatea Economică Europeană (European Economic Community, EEC)
6. 1979Margaret Thatcher devine prima femeie prim-ministru
7. 1982Războiul din Insulele Falkland (Falklands War)
8. 1997Tony Blair duce Partidul Laburist la victorie
9. 1998Se semnează în Irlanda de Nord Acordul din Vinerea Mare (Good Friday Agreement)
10. 1999Parlamentul Scoției (Scottish Parliament), Adunarea Galeză (Welsh Assembly) și Adunarea Irlandei de Nord (Northern Ireland Assembly) își încep activitatea
11. 2007Gordon Brown preia funcția de prim-ministru
12. 2010Conservatorii (Conservatives) și liberal-democrații (Liberal Democrats) formează un guvern de coaliție (coalition), cu David Cameron prim-ministru
13. 2015Conservatorii obțin singuri majoritatea; Cameron rămâne prim-ministru
14. 2016Pe 23 iunie, Regatul Unit votează pentru ieșirea din UE (51,9% la 48,1%); Theresa May devine prim-ministru pe 13 iulie
15. 2019Boris Johnson îi urmează lui May pe 24 iulie
16. 2020Regatul Unit părăsește oficial Uniunea Europeană (European Union) pe 31 ianuarie

Statul bunăstării: de la leagăn până la mormânt

Marea Britanie câștigase războiul, dar economia ei era epuizată, iar oamenii voiau schimbare. La alegerile generale din 1945, laburiștii au câștigat la o diferență zdrobitoare, iar noul prim-ministru a fost Clement Attlee. El a promis să construiască statul bunăstării (welfare state) descris într-un raport scris în timpul războiului.

Rezultatul s-a lăsat așteptat. Oamenii au votat pe 5 iulie, dar rezultatul numărătorii a fost anunțat abia pe 26 iulie, pentru că voturile soldaților aflați în străinătate trebuiau mai întâi aduse acasă. Mulți alegători încă îl admirau pe Churchill, dar considerau că reconstrucția țării trebuia lăsată în seama laburiștilor și a promisiunii lor de a crea statul bunăstării. Pentru povestea lui Churchill din timpul războiului, vezi capitolul anterior; el a redevenit prim-ministru în 1951.

Raportul Beveridge: înfrângerea celor cinci uriași

Raportul a apărut în 1942. L-a scris economistul William Beveridge, iar titlul său oficial era Social Insurance and Allied Services (Asigurările sociale și serviciile conexe). Beveridge spunea că în societatea britanică existau cinci „rele uriașe” (Giant Evils) care trebuiau învinse:

• Lipsa (Want): sărăcia și nevoia
• Boala (Disease)
• Ignoranța (Ignorance): lipsa educației
• Mizeria (Squalor): locuințele proaste și murdare
• Inactivitatea (Idleness): aici înseamnă șomajul

Raportul a devenit temelia statului bunăstării modern. Beveridge însuși era un politician liberal, iar mai târziu a făcut parte din Camera Lorzilor (House of Lords) ca Lord Beveridge.

Aneurin Bevan și NHS

În 1948, ministrul sănătății, Aneurin „Nye” Bevan, a condus crearea Serviciului Național de Sănătate (National Health Service, NHS). Acesta le promitea tuturor un nivel de bază de îngrijire medicală, iar pacienții nu plăteau nimic atunci când îl foloseau (era gratuit la momentul utilizării, „free at the point of use”).

Noul serviciu și-a deschis porțile pe 5 iulie 1948. În acea zi, Bevan a mers la Park Hospital, lângă Manchester, ca să-l „preia” de la consiliul local, ca simbol al schimbării. Prima pacientă a NHS a fost Sylvia Diggory (Beckingham înainte de căsătorie), o fată de 13 ani care era tratată acolo pentru o problemă la ficat. Spitalul se numește astăzi Trafford General Hospital.

Guvernul a creat și un sistem național de ajutoare sociale, numit securitate socială (social security), pentru ca oamenii să fie ocrotiți „de la leagăn până la mormânt” (from the cradle to the grave).

În același timp, guvernul Attlee a naționalizat (nationalised) mai multe industrii-cheie, trecându-le în proprietatea statului: căile ferate, minele de cărbune, gazul, apa și electricitatea.

R. A. Butler și Legea educației din 1944

Educația era o altă parte a statului bunăstării. Politicianul conservator R. A. Butler (mai târziu Lord Butler) a primit în 1941 responsabilitatea pentru educație. El a introdus Legea educației din 1944 (Education Act 1944), numită adesea Legea Butler (The Butler Act), care le-a dat tuturor copiilor din Anglia și Țara Galilor educație secundară gratuită. Tot din această lege vine și împărțirea în școli „primare” și „secundare” pe care o au și astăzi cele mai multe zone.

Doi scriitori născuți în Țara Galilor

Tot în această parte a poveștii își au locul doi scriitori. Primul este poetul galez Dylan Thomas (1914–1953). Îi plăcea să-și citească și să-și interpreteze operele în fața publicului, inclusiv la radioul BBC. Cele mai cunoscute opere ale sale sunt piesa radiofonică Under Milk Wood, jucată pentru prima dată în 1954, după moartea lui, și Do Not Go Gentle into That Good Night, o poezie scrisă în 1952 pentru tatăl său, care era pe moarte. A murit la New York, la doar 39 de ani. Orașul său natal, Swansea, îl comemorează, printre altele, cu o statuie și cu Dylan Thomas Centre.

Al doilea este Roald Dahl (1916–1990), născut în Țara Galilor din părinți norvegieni. În al Doilea Război Mondial a servit în Royal Air Force (Forțele Aeriene Regale), iar în anii 1940 a început să publice cărți și povestiri. Este cunoscut mai ales pentru cărțile pentru copii, deși a scris și pentru adulți. Printre cele mai faimoase sunt George's Marvellous Medicine și Charlie and the Chocolate Factory („Charlie și fabrica de ciocolată”), iar mai multe dintre ele au fost ecranizate.

De la Imperiu la Commonwealth

În timp ce acasă se construia statul bunăstării, Imperiul Britanic (British Empire) de peste mări a început să se destrame. În 1947, Marea Britanie a acordat independența unui număr de nouă țări, printre care India, Pakistanul și Ceylonul (actuala Sri Lanka). În cei 20 de ani care au urmat și-au câștigat independența și colonii din Africa, Caraibe și Pacific.

În aceeași perioadă, Marea Britanie și-a construit propria bombă atomică. A intrat și în NATO (North Atlantic Treaty Organization, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord), o alianță nouă, creată ca să-și apere membrii de un atac al Uniunii Sovietice și al aliaților ei.

Între 1951 și 1964 au fost la putere conservatorii. Economia și-a revenit în anii 1950, iar viața oamenilor muncii a continuat să se îmbunătățească. Prim-ministrul Harold Macmillan a ținut un discurs celebru despre „vântul schimbării” (wind of change), despre decolonizare (coloniile care devin independente) și despre independența țărilor din Imperiu.

Macmillan a ținut acel discurs în februarie 1960, în fața parlamentului Africii de Sud, la Cape Town. Stând în fața unui guvern care practica apartheidul (separarea oamenilor după rasă), el a spus că un „vânt al schimbării”, al sentimentului național african, sufla peste tot continentul și că oamenii trebuiau să-l accepte, fie că le plăcea, fie că nu. Ascultătorii lui nu au fost deloc încântați.

Migrația de după război: Marea Britanie, reconstruită împreună

Chiar în timp ce Imperiul se destrăma, Marea Britanie căuta peste mări ajutor pentru treburile de acasă. Reconstrucția țării după război era o sarcină uriașă, iar Marii Britanii îi lipseau grav muncitorii. Primul pas al guvernului a fost să invite muncitori din Irlanda și din restul Europei să vină să ajute. În 1948 au fost invitați să vină la muncă și oameni din Indiile de Vest (Caraibe).

În anii 1950 tot nu erau destui muncitori, așa că țara a continuat să-i încurajeze pe oameni să vină, din motive economice. Multe industrii și-au căutat personal peste hotare. De exemplu:

• În Indiile de Vest s-au deschis centre de recrutare pentru șoferi de autobuz.
• Companii textile și de inginerie din Midlands și din nordul Angliei au trimis oameni în India și Pakistan ca să găsească muncitori.

Timp de aproximativ 25 de ani, mulți oameni au venit din Indiile de Vest, India și Pakistan, iar mai târziu din Bangladesh, ca să muncească și să-și facă un cămin în Marea Britanie.

Dar la sfârșitul anilor 1960 guvernul a adoptat legi noi ca să limiteze imigrația. De atunci, cei care veneau să locuiască în Marea Britanie trebuiau să aibă legături strânse cu țara prin naștere sau prin familie, iar numărul lor a scăzut. Chiar și așa, la începutul anilor 1970 Marea Britanie a primit 28.000 de persoane de origine indiană expulzate din Uganda. Ele fuseseră alungate în 1972, când Idi Amin, dictatorul Ugandei, le-a ordonat tuturor asiaticilor care trăiau acolo să părăsească țara în 90 de zile. Mulți dintre ei aveau pașapoarte britanice și mulți s-au stabilit în orașe precum Leicester, unde și-au construit afaceri pornind de la zero.

„Swinging Sixties”, anii '60 în plină efervescență

Anii 1960 au fost un deceniu de schimbări sociale uriașe, cunoscut drept „Swinging Sixties” („anii '60 în plină efervescență”). Moda, cinematograful și muzica pop au cunoscut un adevărat boom. Cele mai cunoscute trupe ale vremii erau The Beatles și The Rolling Stones. Mulți oameni o duceau mai bine decât înainte și mulți și-au cumpărat mașini și aparate electrocasnice (aparate electrice pentru casă).

În acest deceniu, legile sociale au devenit și ele mai permisive, de exemplu legile privind divorțul și avortul din Anglia, Țara Galilor și Scoția. Și poziția femeilor la locul de muncă s-a îmbunătățit. Pe atunci, mulți angajatori se așteptau ca femeile să renunțe la slujbă când se căsătoreau. Mai târziu, Parlamentul a adoptat legi care le dădeau femeilor dreptul la salariu egal pentru aceeași muncă și care le interziceau angajatorilor să le trateze nedrept pe femei din cauza sexului lor.

Lupta pentru salariu egal a datorat mult unei singure greve. În 1968, femeile care coseau husele scaunelor de mașină la fabrica Ford din Dagenham au intrat în grevă, pentru că fuseseră încadrate ca muncitoare „necalificate” și erau plătite mai puțin. Greva lor a contribuit la adoptarea Legii salariului egal (Equal Pay Act) din 1970, iar povestea lor a devenit mai târziu filmul Made in Dagenham.

În tehnologie, Marea Britanie și Franța au colaborat la Concorde, un avion de pasageri care putea zbura mai repede decât viteza sunetului (era supersonic). În arhitectură s-au răspândit blocurile-turn și stilurile noi, cu beton și oțel.

Mari invenții britanice ale secolului XX

Prin toate aceste schimbări, oamenii de știință și inginerii britanici au continuat să vină cu invenții remarcabile. Unele dintre cele mai cunoscute sunt de fapt dinainte de 1945, așa că le împărțim în două grupe: dinainte și de după război. Alexander Fleming, care a descoperit penicilina, aparține poveștii celui de-Al Doilea Război Mondial, așa că l-ai întâlnit în capitolul anterior.

Înainte de război (anii 1920 și 1930)

• Televiziunea: dezvoltată în anii 1920 de scoțianul John Logie Baird, care în 1932 a realizat prima transmisie TV de la Londra la Glasgow.
• Radarul (radar): scoțianul Robert Watson-Watt a propus ca undele radio să fie folosite pentru a detecta avioanele inamice, iar primul test reușit a avut loc în 1935. În al Doilea Război Mondial, radarul a ajutat Marea Britanie să observe din timp avioanele germane în Bătălia Angliei (Battle of Britain).
• Mașina Turing (Turing machine): ideea unei mașini teoretice, propusă de matematicianul Alan Turing în anii 1930. A devenit una dintre temeliile informaticii moderne.
• Insulina (insulin): medicul și cercetătorul scoțian John Macleod s-a numărat printre cei care au descoperit insulina, care a făcut posibil tratamentul diabetului.
• Motorul cu reacție (jet engine): dezvoltat în anii 1930 de Frank Whittle, inginer în Royal Air Force.

După 1945

Hovercraftul
Cockerell · anii 1950

Concorde
Marea Britanie și Franța · 1969

Structura ADN-ului
Crick · 1953

Bancomatul
Goodfellow · anii 1960

FIV („copilul din eprubetă”)
Edwards și Steptoe · 1978

Oaia Dolly
Wilmut și Campbell · 1996

Aparatul RMN
Mansfield

World Wide Web
Berners-Lee · 1990

• Hovercraftul (hovercraft, vehicul pe pernă de aer): inventat în anii 1950 de Sir Christopher Cockerell.
• Structura ADN-ului (DNA): descifrată în 1953 de cercetători de la universități din Londra și Cambridge. Francis Crick a fost unul dintre cei care au primit Premiul Nobel pentru ea. Descoperirea a fost foarte importantă pentru medicină și pentru rezolvarea crimelor.
• Radiotelescopul (radio telescope): Sir Bernard Lovell a trecut de la lucrul la radar la astronomie. La Jodrell Bank, în Cheshire, a construit un radiotelescop care a fost mulți ani cel mai mare din lume și care este folosit și astăzi.
• Concorde: construit împreună de Marea Britanie și Franța. A zburat prima dată în 1969, a început să transporte pasageri în 1976 și a fost retras din serviciu în 2003.
• Harrier jump jet: un avion militar care poate decola vertical, proiectat și dezvoltat în Regatul Unit.
• Bancomatul (ATM, „cash machine” sau „cashpoint”): inventat de James Goodfellow în anii 1960. Banca Barclays l-a deschis pe primul la Enfield, în nordul Londrei, în 1967. Primul om care a scos bani de la el a fost actorul de comedie Reg Varney.
• Fertilizarea in vitro (IVF, în română FIV): dezvoltată în Marea Britanie de pionierii Sir Robert Edwards și Patrick Steptoe. Primul „copil din eprubetă” din lume s-a născut la Oldham, Lancashire, în 1978. Era Louise Brown, născută pe 25 iulie 1978.
• Oaia Dolly (Dolly the sheep): în 1996, o echipă condusă de Sir Ian Wilmut și Keith Campbell a reușit prima clonare a unui mamifer.
• Aparatul RMN (MRI, rezonanță magnetică): Sir Peter Mansfield a fost unul dintre inventatorii lui. Le permite medicilor să vadă în interiorul corpului fără operație.
• World Wide Web: inventat de Sir Tim Berners-Lee. Primele informații au fost trimise prin el pe 25 decembrie 1990.

Anii 1970: probleme economice și „the Troubles”

În anii 1950 și 1960, cei mai mulți oameni se obișnuiseră cu locuri de muncă stabile și salarii în creștere. La sfârșitul anilor 1970, lunga perioadă de prosperitate de după război a luat sfârșit. Prețurile și costul materiilor prime au crescut brusc, iar valoarea lirei față de alte monede se schimba mereu. Asta a provocat probleme cu balanța de plăți (balance of payments): bunurile pe care Marea Britanie le cumpăra din străinătate valorau mai mult decât cele pe care le vindea în străinătate.

Multe industrii și servicii au fost lovite de greve, iar relațiile dintre sindicate și guvern s-au tensionat. Unii oameni au început să creadă că sindicatele aveau prea multă putere și făceau rău țării.

Două ierni au rămas în memorie. La începutul lui 1974, o grevă a minerilor a dus la lipsă de curent, iar firmele aveau voie să folosească electricitate doar trei zile pe săptămână; perioada a rămas cunoscută drept „săptămâna de trei zile” (Three-Day Week). În iarna 1978–1979 a venit un val de greve mari. Gunoiul se aduna pe străzi, fără nimeni care să-l strângă, iar ziarele au împrumutat un vers de la Shakespeare ca s-o numească „Iarna nemulțumirii” (Winter of Discontent). Ea a pregătit terenul pentru alegerea lui Margaret Thatcher în 1979.

Anii 1970 au fost și cei mai grei ani ai conflictului din Irlanda de Nord. Cei care voiau ca Irlanda de Nord să se unească cu Republica Irlanda și cei care voiau ca ea să rămână în Regatul Unit erau prinși într-un conflict lung, cunoscut drept the Troubles („Tulburările”). În 1972, guvernul Regatului Unit a suspendat Parlamentul Irlandei de Nord și a început să conducă Irlanda de Nord direct de la Londra. În deceniile de după 1969, aproximativ 3.000 de oameni au fost uciși în violențele din Irlanda de Nord.

Același deceniu i-a dat Irlandei de Nord și un erou sportiv de aplaudat: Mary Peters. Ea s-a născut la Manchester și s-a mutat în Irlanda de Nord în copilărie. În 1972 a câștigat medalia olimpică de aur la pentatlon (pentathlon; o singură competiție formată din cinci probe de atletism). Apoi a strâns bani pentru atletismul local, a condus echipa olimpică feminină a Marii Britanii și a continuat să promoveze sportul și turismul din Irlanda de Nord. Pentru această activitate a primit în 2000 titlul de Dame.

Piața Comună și Uniunea Europeană

Anii 1970 au adus și o schimbare mare în locul Marii Britanii în Europa. În 1957, șase țări au înființat Comunitatea Economică Europeană (European Economic Community, EEC; în română CEE): Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburgul. Oamenii o numeau adesea „Piața Comună” (Common Market), pentru că membrii ei puteau face comerț liber între ei. Când a fost creată Uniunea Europeană (European Union, EU) în 1993, CEE a devenit parte a ei. Regatul Unit a fost membru cu drepturi depline al UE, dar nu a renunțat niciodată la liră în favoarea monedei euro (nu a folosit euro). Apoi, pe 31 ianuarie 2020, a ieșit oficial din ea. Povestea felului în care s-a ajuns aici o găsești la finalul acestui capitol.

Intrarea nu fusese ușoară. Regatul Unit a cerut prima dată să adere în anii 1960, dar președintele Franței, Charles de Gaulle, a spus nu de două ori, în 1963 și în 1967. Abia după ce acesta s-a retras, în 1969, Regatul Unit a putut intra, în 1973. În 1975, Regatul Unit a organizat un referendum, iar aproximativ două treimi au votat pentru rămânere.

Thatcher și Major: 18 ani de guvernare conservatoare (1979–1997)

După grevele din anii 1970, alegătorii s-au îndreptat în 1979 spre un lider cu totul diferit. Margaret Thatcher a fost prima femeie prim-ministru a Marii Britanii. A condus un guvern conservator din 1979 până în 1990, mai mult decât orice alt prim-ministru al secolului XX. Tatăl ei ținea o băcănie în Grantham, Lincolnshire, iar ea a studiat chimia și s-a pregătit ca avocat. A devenit deputată în 1959, ministru al educației și științei (Secretary of State for Education and Science) în 1970 și lider al Partidului Conservator în 1975.

Guvernul ei a schimbat radical economia:

• Industriile deținute de stat au fost privatizate (privatised; vândute unor companii private), iar legi noi au limitat puterea sindicatelor.
• Dereglementarea (deregulation; eliminarea regulilor și a controalelor) a ajutat City of London să devină un centru mondial pentru investiții, asigurări și alte servicii financiare.
• Construcția de nave, mineritul de cărbune și alte industrii tradiționale au intrat în declin.

În afara țării, a colaborat strâns cu președintele SUA, Ronald Reagan. A fost și printre primii lideri occidentali care au salutat noul tip de conducere din Uniunea Sovietică, iar aceste schimbări au ajutat în cele din urmă la încheierea Războiului Rece.

Celebra ei poreclă, „Doamna de Fier” (Iron Lady), a venit de fapt din tabăra adversă. A apărut prima dată în 1976 în Red Star („Steaua Roșie”), un ziar al armatei sovietice, ca o critică a liniei ei dure față de Uniunea Sovietică. Dar ei i-a plăcut și a folosit-o mai târziu despre ea însăși în discursuri.

În 1982, Argentina a invadat Insulele Falkland (Falkland Islands), un teritoriu britanic de peste mări din Atlanticul de Sud. Marea Britanie a trimis o forță navală, iar insulele au fost recucerite prin acțiune militară.

În 1990, Thatcher a fost înlocuită ca prim-ministru de John Major. El a ajutat la pornirea procesului de pace (peace process) din Irlanda de Nord.

Blair, Brown și descentralizarea (1997–2010)

În 1997, Tony Blair a dus Partidul Laburist la victorie. Guvernul său a introdus descentralizarea (devolution), adică transferul unor puteri de la Parlamentul Regatului Unit către națiunile Regatului Unit. A înființat Parlamentul Scoției (Scottish Parliament) și Adunarea Galeză (Welsh Assembly), care și-au început amândouă activitatea în 1999.

• Parlamentul Scoției are puteri largi de a-și face propriile legi.
• Adunarea Galeză a primit mai puține puteri legislative, dar mult control asupra serviciilor publice.

În Irlanda de Nord, guvernul lui Blair a continuat procesul de pace început de Major, iar în 1998 a fost semnat Acordul din Vinerea Mare (Good Friday Agreement), numit și Acordul de la Belfast (Belfast Agreement). Adunarea Irlandei de Nord (Northern Ireland Assembly) a fost aleasă prima dată în 1999, dar a fost suspendată în 2002 și repusă în funcțiune abia în 2007. Cele mai multe grupări paramilitare (grupări armate care nu fac parte dintr-o armată oficială) și-au distrus între timp armele și și-au încetat activitatea.

În 2007, Gordon Brown i-a urmat lui Blair în funcția de prim-ministru.

Afganistan și Irak

În anii 1990, Marea Britanie a jucat un rol de frunte în forțele internaționale care au eliberat Kuweitul (după ce Irakul l-a invadat în 1990) și în conflictul din fosta Iugoslavie. După 2000, forțele britanice au participat la lupta mondială împotriva terorismului, inclusiv la operațiuni militare în Irak și Afganistan. Ultimele trupe britanice de luptă au părăsit Irakul în 2009. În Afganistan, Regatul Unit a făcut parte din Forța Internațională de Asistență pentru Securitate (ISAF, International Security Assistance Force), care avea mandat de la Națiunile Unite; afganii urmau să preia responsabilitatea pentru securitate până la sfârșitul lui 2014.

Din 2010 până în 2020: o coaliție, un referendum și Brexitul

Cei 13 ani de guvernare laburistă s-au încheiat la alegerile generale din mai 2010, când niciun partid nu a obținut majoritatea locurilor. Așa ceva nu se mai întâmplase în Marea Britanie din februarie 1974. Conservatorii și liberal-democrații (Liberal Democrats) au format un guvern de coaliție (coalition). Liderul conservatorilor, David Cameron, a devenit prim-ministru, iar liderul liberal-democraților, Nick Clegg, viceprim-ministru.

2015: o majoritate surprinzătoare

Înainte de alegerile generale din 7 mai 2015, aproape toate sondajele de opinie anunțau din nou un parlament fără majoritate (hung parliament), în care niciun partid nu are majoritatea. În schimb, conservatorii au câștigat destule locuri ca să guverneze singuri, prima lor majoritate absolută din 1992, iar David Cameron a rămas prim-ministru. Foștii lor parteneri de coaliție, liberal-democrații, s-au prăbușit de la 57 de locuri la doar 8.

Rezultatul a surprins aproape pe toată lumea. Când a apărut sondajul la ieșirea de la urne al BBC, la ora 22 în seara alegerilor, el le dădea liberal-democraților doar aproximativ 10 locuri. Paddy Ashdown, fost lider al partidului, a spus în direct la televizor că, dacă sondajul se dovedea corect, își va mânca public pălăria. Rezultatul real a fost și mai prost pentru partidul lui: 8 locuri.

23 iunie 2016: referendumul privind UE

Cameron promisese că un guvern conservator îi va lăsa pe oameni să decidă dacă Regatul Unit rămâne în Uniunea Europeană. Referendumul (referendum; un vot al întregii țări asupra unei singure întrebări) a avut loc pe 23 iunie 2016. Cameron a făcut campanie pentru rămânere, dar rezultatul a fost invers, la o diferență mică: 51,9% au votat pentru ieșire și 48,1% pentru rămânere. Au participat peste 72% dintre alegătorii înregistrați. Anglia și Țara Galilor au votat pentru ieșire, în timp ce majoritatea alegătorilor din Scoția și Irlanda de Nord voiau să rămână. A doua zi dimineață, Cameron a anunțat că se va retrage.

May, Johnson și ziua în care Regatul Unit a plecat

Pe 13 iulie 2016, Theresa May, care fusese ministru de interne (Home Secretary), i-a urmat lui Cameron. A fost a doua femeie prim-ministru, după Margaret Thatcher. Sarcina ei era să negocieze cu UE condițiile ieșirii, dar deputații au respins de trei ori, la începutul lui 2019, acordul negociat de ea, iar în mai același an ea și-a anunțat retragerea. Boris Johnson, fost primar al Londrei, i-a urmat pe 24 iulie 2019. În decembrie 2019 a convocat alegeri generale cu sloganul „Get Brexit Done” („Să terminăm cu Brexitul”) și a câștigat o majoritate largă.

La ora 23, ora Regatului Unit, pe 31 ianuarie 2020, Regatul Unit a ieșit oficial din Uniunea Europeană, la 47 de ani după aderare. Această plecare a devenit cunoscută drept Brexit, prescurtare de la „British exit” (ieșirea britanică). Tot aici se încheie și povestea noastră.

Momentul în sine a trecut liniștit. Unii voiau ca Big Ben să bată la ora 23, dar clopotul fusese oprit pentru lucrările de reparație la Elizabeth Tower, așa că ideea a fost abandonată. În schimb, pe fațada clădirii de la 10 Downing Street a fost proiectat un ceas cu numărătoare inversă, iar Royal Mint (Monetăria Regală) a emis o monedă de 50p datată 31 ianuarie 2020, cu inscripția „Peace, prosperity and friendship with all nations” („Pace, prosperitate și prietenie cu toate națiunile”).

În Epoca de Piatră, oamenii puteau merge pe jos din Marea Britanie până pe continentul european; în 2020, Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană. Între aceste două momente se întinde lunga istorie care a făcut țara ceea ce este astăzi.

Rezumatul capitolului