Manual

Capitolul 3: Istorie

Perioada

aproximativ 1714–1902

Lectură

aproximativ 25 min

Întrebări

20 de întrebări

O putere mondială: Revoluția Industrială și Imperiul

În 1714, Marea Britanie a adus un german să-i fie rege, un om despre care se spunea că abia vorbea engleză. Nici două sute de ani mai târziu, această mică națiune insulară conducea aproape un sfert din populația lumii și producea peste jumătate din fierul, cărbunele și țesăturile de bumbac ale lumii. Cum a ajuns „imperiul în care soarele nu apune niciodată”? Răspunsul stă în motoarele cu aburi, canale și navele de război, dar și în destule povești care nu au nimic glorios.

1. 1714George I vine din Germania ca să devină rege
2. 1721Walpole devine primul prim-ministru
3. 1746Bătălia de la Culloden: Bonnie Prince Charlie este învins
4. 1776Treisprezece colonii din America de Nord își declară independența
5. 1801Irlanda intră în uniune și se naște Union Flag
6. 1805Bătălia de la Trafalgar: Nelson câștigă, dar este ucis
7. 1807Navelor și porturilor britanice li se interzice cumpărarea și vânzarea de sclavi
8. 1815Bătălia de la Waterloo: ducele de Wellington îl învinge pe Napoleon
9. 1832Reform Act dă dreptul de vot mai multor oameni
10. 1833Emancipation Act pune capăt sclaviei în tot Imperiul
11. 1837Regina Victoria urcă pe tron la 18 ani
12. 1851Marea Expoziție se deschide în Crystal Palace
13. 1853–56Războiul Crimeii
14. 1899–1902Războiul cu burii
15. 1901Regina Victoria moare după aproape 64 de ani de domnie

Un rege din Germania și primul prim-ministru

Cum am văzut în capitolul anterior, regina Ana (Queen Anne) nu a lăsat copii. Când a murit, în 1714, Parlamentul a ales ca următor rege un prinț german: George I. De ce el? Dintre toate rudele Anei, era cea mai apropiată rudă protestantă. A fost și primul rege din Casa de Hanovra (House of Hanover).

În Scoția, iacobiții (Jacobites) au refuzat să-l accepte. Ei voiau pe tron, în locul lui, pe fiul lui Iacob al II-lea (James II), dar au fost învinși curând.

George I vorbea prost engleza, așa că se baza foarte mult pe miniștrii săi. Ministrul principal din Parlament a ajuns mai târziu să fie numit prim-ministru (Prime Minister). Primul prim-ministru al Marii Britanii a fost Sir Robert Walpole, care a deținut funcția între 1721 și 1742.

Tot Walpole a dat Marii Britanii cea mai faimoasă adresă a ei. Regele George al II-lea (George II) i-a oferit în dar o casă pe Downing Street, la Londra, dar Walpole a cerut ca ea să fie legată de funcția de prim lord al Trezoreriei (First Lord of the Treasury), ca să poată locui acolo și cei care aveau să ocupe postul după el. S-a mutat în 1735, iar de atunci 10 Downing Street este reședința oficială a prim-ministrului.

Ultima răscoală: Bonnie Prince Charlie și Culloden

În 1745, familia Stuart a mai încercat o dată să recâștige tronul, de data aceasta de la George al II-lea, fiul lui George I. Încercarea a fost condusă de nepotul lui Iacob al II-lea, Charles Edward Stuart, mai cunoscut drept Bonnie Prince Charlie.

El a debarcat în Scoția, unde clanurile din Highlands (Țara de Sus a Scoției) l-au sprijinit și au format o armată. A câștigat câteva bătălii la început, dar în 1746 armata lui George al II-lea l-a învins în Bătălia de la Culloden (Battle of Culloden). Charles a fugit înapoi pe continentul european.

Lupta de la Culloden s-a terminat în mai puțin de o oră și este adesea numită ultima bătălie campală (o bătălie plănuită între două armate complete) dată pe pământ britanic. După aceea, Charles s-a ascuns luni de zile în Highlands și pe insule. O femeie pe nume Flora MacDonald l-a ajutat să fugă cu barca pe Isle of Skye, deghizat într-o servitoare irlandeză numită „Betty Burke”, iar un cântec scoțian de mai târziu, „Skye Boat Song”, povestește această evadare.

Sfârșitul clanurilor și Highland Clearances

După Culloden, clanurile și-au pierdut cea mai mare parte din putere și influență. Șefii care se bucurau de încrederea regelui englez au devenit proprietari de pământ, iar oamenii din clanurile lor au devenit arendași care trebuiau să plătească chirie.

Mulți proprietari scoțieni au desființat micile ferme, numite crofts, ca să facă loc unor turme mari de oi și cirezi de vite. Acest lucru este cunoscut ca Highland Clearances („evacuările din Highlands”). La începutul secolului al XIX-lea, alungarea oamenilor de pe pământ devenise ceva foarte obișnuit, iar mulți scoțieni au plecat atunci în America de Nord.

Iluminismul: marii gânditori ai Scoției

În timp ce familiile din Highlands erau alungate de pe pământ, universitățile și orașele Scoției intrau într-o epocă de aur a ideilor. În secolul al XVIII-lea au apărut multe idei noi în politică, filozofie și știință. Această perioadă se numește Iluminismul (the Enlightenment). Mulți dintre cei mai importanți gânditori ai săi erau scoțieni:

Una dintre ideile-cheie ale Iluminismului era că oamenii trebuie să fie liberi să aibă convingerile politice și religioase pe care le aleg, iar statul nu trebuie să le spună ce să creadă. Acesta este și astăzi un principiu important în Regatul Unit.

De fapt, Watt nu a inventat motorul cu aburi. Motoarele mai vechi erau folosite mai ales ca să pompeze apa din mine și ardeau cantități uriașe de cărbune. În timp ce repara unul vechi la Universitatea din Glasgow, lui Watt i-a venit ideea unui „condensator separat”, care a făcut motorul mult mai eficient; wattul, unitatea de putere pe care o vezi pe aparatele electrice, îi poartă numele. Cea mai cunoscută carte a lui Adam Smith, The Wealth of Nations („Avuția națiunilor”), a apărut în 1776, același an în care Statele Unite și-au declarat independența.

Poetul Robert Burns (1759–1796) aparține aceleiași epoci scoțiene. Cunoscut în Scoția drept „The Bard” („Bardul”), a scris poezii în scots și în engleză și a prelucrat multe cântece populare vechi. Cea mai cunoscută este Auld Lang Syne, pe care oamenii din Marea Britanie o cântă împreună de Anul Nou. Melodia a ajuns departe: în multe țări se cântă și la absolviri și la despărțiri.

Revoluția Industrială: prima națiune industrială a lumii

Ideile noi nu au schimbat doar felul în care gândeau oamenii. Curând au schimbat și felul în care munceau. Înainte de secolul al XVIII-lea, cei mai mulți oameni din Marea Britanie lucrau pământul. Existau și multe industrii casnice (cottage industries), în care familiile făceau acasă stofă sau dantelă.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, industria din Marea Britanie a crescut foarte repede. Aceasta a fost Revoluția Industrială (Industrial Revolution). Marea Britanie a fost prima țară din lume care s-a industrializat pe scară mare. Cheia au fost mașinile noi și forța aburului: atât agricultura, cât și producția au început să folosească mașini, așa că munca se făcea mai repede și se producea mult mai mult.

Fabricile noi aveau nevoie de cărbune și de alte materii prime. Mulți oameni au plecat de la țară ca să muncească în mine și fabrici, iar producția în fabrici a depășit agricultura ca principală sursă de locuri de muncă.

Procedeul Bessemer (Bessemer process) a făcut posibilă producția de oțel în cantități mari, ceea ce a ajutat la dezvoltarea construcției de nave și a căilor ferate. Ca să transporte materiile prime și mărfurile spre orașe și porturi, Marea Britanie a săpat și multe canale, mai ales în noile regiuni industriale din Midlands și din nordul Angliei.

Dar condițiile de muncă erau îngrozitoare. Nicio lege nu îi proteja pe muncitori, care erau adesea puși să lucreze multe ore în locuri periculoase. Lucrau și copiii, care erau tratați ca adulții, uneori chiar mai rău.

Arkwright: de la bărbier la pionier al fabricilor

Richard Arkwright (1732–1792) a început ca bărbier care știa să vopsească părul și să facă peruci. Când perucile au ieșit din modă, s-a apucat de textile. A îmbunătățit mașina de dărăcit (carding machine; a dărăci înseamnă a pieptăna fibrele ca să fie gata de tors în fir). A înființat și o filatură în care caii puneau în mișcare o singură mașină, iar mai târziu a trecut la motoare cu aburi. Arkwright este ținut minte mai ales pentru felul foarte eficient și profitabil în care își conducea fabricile.

Filatura lui de la Cromford, în Derbyshire, deschisă în 1771 și pusă în mișcare de forța apei, arată ce însemna această eficiență pentru oamenii dinăuntru. Muncitorii lucrau în două schimburi de câte 13 ore, iar porțile se închideau la fix: cine întârzia rămânea pe dinafară toată ziua și pierdea și plata pentru încă o zi. Arkwright angaja familii întregi, inclusiv mulți copii de doar șapte ani. Filatura face parte azi din Derwent Valley Mills, un sit din patrimoniul mondial UNESCO.

Cu puțin înainte ca regina Victoria să urce pe tron, George și Robert Stephenson, tată și fiu, au fost pionierii locomotivei cu aburi. Rețeaua de căi ferate a crescut repede în epoca victoriană, iar mai târziu s-au construit căi ferate în tot Imperiul.

Comerț și colonii: chiar și restaurantul cu curry vine din această perioadă

Fabricile aveau nevoie de materii prime și de oameni care să cumpere ce produceau, așa că Marea Britanie s-a uitat peste mări. În această perioadă, puterea Marii Britanii s-a întins în toată lumea:

• Căpitanul James Cook (Captain James Cook) a cartografiat (a făcut hărți ale) coastei Australiei, iar Marea Britanie a înființat acolo mai multe colonii.
• Marea Britanie a preluat controlul asupra Canadei.
• Compania Indiilor de Est (East India Company) a început ca o simplă companie de comerț, dar a ajuns să controleze părți mari din India.
• Marea Britanie a început să înființeze colonii și în sudul Africii.

Marea Britanie făcea comerț cu toată lumea și aducea tot mai multe mărfuri: zahăr și tutun din America de Nord și din Indiile de Vest, textile, ceai și mirodenii din India și Indonezia. Comerțul și colonizarea peste mări au adus adesea Marea Britanie în conflict cu alte țări, mai ales cu Franța, care se extindea și ea în lume.

Primul restaurant cu curry din Marea Britanie

Sake Dean Mahomet (1759–1851) a crescut în regiunea Bengal din India și a servit în armata din Bengal. A venit în Marea Britanie în 1782. Mai târziu s-a mutat în Irlanda, unde în 1786 a fugit ca să se căsătorească cu o fată irlandeză pe nume Jane Daly, iar pe la începutul noului secol s-a întors în Anglia.

În 1810 a deschis primul restaurant cu curry din Marea Britanie: Hindoostane Coffee House, pe George Street, la Londra. El și soția lui au adus în Marea Britanie și shampooing, un masaj indian al capului.

Chiar cuvântul „shampoo” vine din hindustani, unde însemna la început „a apăsa” sau „a masa”. Cafeneaua s-a închis după doar doi ani din cauza problemelor cu banii, așa că Mahomet a deschis în schimb băi de aburi și masaj în orașul de pe malul mării Brighton. Au avut un mare succes: oamenii îi spuneau „Dr Brighton”, iar el a fost numit „chirurg de shampooing” al regilor George al IV-lea (George IV) și William al IV-lea (William IV). Cartea lui de călătorie, publicată în 1794, este descrisă adesea drept prima carte scrisă în engleză de un indian.

Comerțul cu sclavi și lupta pentru abolirea lui

O parte din creșterea comercială și din bogăția Marii Britanii s-a clădit pe comerțul cu sclavi. Sclavia era ilegală în Marea Britanie însăși, dar până în secolul al XVIII-lea comerțul cu sclavi peste mări devenise o industrie bine stabilită, condusă mai ales de Marea Britanie și de coloniile ei din America de Nord.

Cei mai mulți oameni aduși în sclavie veneau din Africa de Vest. Erau înghesuiți în nave britanice și duși în condiții oribile în America și în Caraibe, unde erau forțați să muncească pe plantații de tutun și trestie de zahăr. Condițiile lor de viață și de muncă erau îngrozitoare. Mulți au încercat să fugă, iar unii s-au răsculat împotriva stăpânilor.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, quakerii (Quakers) au înființat primele grupuri organizate împotriva sclaviei și au cerut Parlamentului să o interzică. William Wilberforce, creștin evanghelic și membru al Parlamentului, a lucrat împreună cu alți aboliționiști (oameni care făceau campanie pentru desființarea sclaviei) și a ajutat la schimbarea felului în care publicul vedea comerțul cu sclavi.

• 1807: a devenit ilegală cumpărarea și vânzarea de sclavi folosind nave britanice sau porturi britanice.
• 1833: Legea emancipării (Emancipation Act) a desființat sclavia în tot Imperiul Britanic. Marina Regală (Royal Navy) a oprit și navele cu sclavi ale altor țări, i-a eliberat pe oamenii de la bord și i-a pedepsit pe negustorii de sclavi.

După 1833, Marea Britanie a adus 2 milioane de muncitori din India și China ca să le ia locul sclavilor eliberați. Ei au fost trimiși în Caraibe să muncească pe plantațiile de trestie de zahăr, în Africa de Sud să muncească în mine, în Africa de Est să construiască căi ferate și în Kenya să servească în armată.

Pierderea Americii: independența americană

Chiar în timp ce Imperiul creștea în toată lumea, a suferit prima mare pierdere în America de Nord. Până în anii 1760, Marea Britanie avea multe colonii în America de Nord. Erau bogate și în mare parte se conduceau singure. Familiile multor coloniști traversaseră la început Atlanticul pentru libertatea religioasă. Erau oameni educați și țineau foarte mult la libertate.

Când guvernul britanic a încercat să impună taxe coloniilor, coloniștii au văzut în asta un atac la libertatea lor. Sloganul lor era „no taxation without representation” („nicio taxă fără reprezentare”): nu avem pe nimeni care să vorbească pentru noi în Parlamentul britanic, deci de ce să-i plătim taxele? Parlamentul a încercat să calmeze lucrurile renunțând la unele taxe, dar relațiile s-au tot înrăutățit.

În 1776, 13 colonii din America de Nord și-au declarat independența, spunând că oamenii au dreptul să-și formeze propriul guvern. În cele din urmă, coloniștii au învins armata britanică, iar în 1783 Marea Britanie le-a recunoscut independența.

Lupta cu Napoleon: Trafalgar și Waterloo

La doar câțiva ani după pierderea Americii, Marea Britanie a avut de înfruntat un rival și mai mare în Europa. În 1789 a izbucnit revoluția în Franța, iar curând noul guvern francez era în război cu Marea Britanie. Napoleon (Napoleon I), care mai târziu s-a proclamat împărat al Franței, a continuat războiul.

Bătălia de la Trafalgar, 1805

În Bătălia de la Trafalgar (Battle of Trafalgar), marina britanică a învins flotele unite ale Franței și Spaniei. Flota britanică era condusă de amiralul Nelson (Admiral Nelson), care a fost ucis în timpul luptei. La Londra, în Trafalgar Square, a fost ridicată în memoria lui Coloana lui Nelson (Nelson's Column). Nava lui amiral, HMS Victory, se află acum la Portsmouth și poți urca la bord.

Înaintea bătăliei, Nelson a trimis întregii flote un semnal cu steaguri care a devenit faimos: „England expects that every man will do his duty” („Anglia așteaptă ca fiecare om să-și facă datoria”). În timpul luptei, un lunetist francez l-a împușcat, iar el a murit la bordul HMS Victory. Ca să-i aducă trupul acasă întreg, marinarii l-au pus într-un butoi mare cu coniac. Se spune că ar fi băut pe ascuns din butoi și de aceea romul a fost poreclit în marină „Nelson's blood” („sângele lui Nelson”), dar aceasta este doar o legendă.

Coloana lui Nelson a fost terminată în 1843. Are aproximativ 52 de metri înălțime cu tot cu soclu, statuia din vârf are peste 5 metri, iar plăcile de bronz din jurul bazei au fost făcute topind tunuri capturate de la francezi.

Bătălia de la Waterloo, 1815

În 1815, ducele de Wellington (Duke of Wellington) l-a învins pe Napoleon în Bătălia de la Waterloo (Battle of Waterloo), care a pus capăt războaielor cu Franța. Wellington a fost poreclit „Ducele de Fier” (Iron Duke) și a devenit mai târziu prim-ministru.

Și-a dat numele și unei cizme. Lui Wellington îi plăcea să poarte un nou model de cizmă înaltă, alți bărbați bogați l-au imitat, iar britanicii le spun și azi cizmelor înalte de cauciuc „wellies”, prescurtare de la Wellington boots.

Union Flag: trei cruci într-una

În aceiași ani de război cu Franța s-a schimbat chiar forma țării. Irlanda avea același rege ca Anglia și Țara Galilor încă de pe vremea lui Henric al VIII-lea (Henry VIII), dar era tot o țară separată. În 1801, în baza Legii Uniunii (Act of Union) din 1800, Irlanda a fost unită oficial cu Anglia, Scoția și Țara Galilor.

S-a schimbat și steagul. Noul Union Flag, numit adesea Union Jack, a suprapus crucile sfinților patroni ai Angliei, Scoției și Irlandei. Este și azi steagul oficial al Regatului Unit.

• Crucea Sfântului Gheorghe (cross of St George): sfântul patron al Angliei, o cruce roșie pe fond alb.
• Crucea Sfântului Andrei (cross of St Andrew): sfântul patron al Scoției, o cruce albă în diagonală pe fond albastru.
• Crucea Sfântului Patrick (cross of St Patrick): sfântul patron al Irlandei, o cruce roșie în diagonală pe fond alb.

Țara Galilor are și ea steagul ei oficial, cu un dragon roșu (dragonul galez). Dar dragonul nu apare pe Union Flag. Motivul este că, atunci când a fost creat primul Union Flag, în 1606, din steagurile Angliei și Scoției, Principatul Țării Galilor era deja unit cu Anglia.

Steagul are și două nume. Unii insistă că ar trebui numit Union Jack doar când este arborat pe o navă, iar Union Flag în rest, dar Flag Institute, o organizație britanică ce studiază steagurile, spune că ambele nume sunt corecte. La test poți întâlni oricare dintre ele; înseamnă același steag.

Epoca victoriană: Imperiul la apogeu

După înfrângerea lui Napoleon, Marea Britanie a intrat într-o perioadă lungă de pace și de bogăție tot mai mare. Fiii lui George al III-lea (George III), George al IV-lea și William al IV-lea, au domnit pe rând, dar niciunul nu a lăsat un moștenitor legitim, așa că tronul a trecut la nepoata lui William al IV-lea. Regina Victoria (Queen Victoria) avea doar 18 ani când a devenit regină, în 1837, și a rămas pe tron până în 1901: aproape 64 de ani în total. Această lungă perioadă din istoria britanică se numește epoca victoriană (Victorian Age).

A fost o vreme în care puterea și influența Marii Britanii în lume au tot crescut. Acasă, clasele de mijloc au devenit tot mai importante, iar unii reformatori au muncit ca să îmbunătățească viața săracilor.

Cel mai mare imperiu din istorie

Pe vremea Victoriei, Imperiul Britanic a ajuns să cuprindă toată India, Australia și părți mari din Africa. Niciun imperiu din istorie nu fusese vreodată mai mare: se estimează că trăiau în el 400 de milioane de oameni sau mai mulți.

Oamenii se mutau în ambele direcții. Guvernul îi încuraja pe britanici să se stabilească peste mări, iar între 1853 și 1913 au plecat din țară până la 13 milioane de oameni. În același timp, alți oameni veneau în Marea Britanie. Între 1870 și 1914 au sosit aproximativ 120.000 de evrei din Rusia și Polonia, ca să scape de persecuții, iar mulți s-au stabilit în East End-ul Londrei, la Manchester și la Leeds. Alții au venit din tot Imperiul, din India, din Africa și din alte părți, ca să-și facă un cămin în Marea Britanie, să muncească sau să studieze.

Liberul schimb și reforma fabricilor

Marea Britanie era în continuare o mare națiune comercială. Guvernul a început să susțină liberul schimb (free trade) și a eliminat multe taxe pe importuri. Un exemplu a fost abrogarea Legilor cerealelor (Corn Laws) în 1846. Aceste legi împiedicaseră intrarea în țară a cerealelor ieftine din străinătate. După reforme, materiile prime puteau fi importate mai ieftin, ceea ce a ajutat industria britanică să crească.

În 1847, o lege nouă a stabilit că femeile și copiii nu pot lucra mai mult de 10 ore pe zi. Locuințele muncitorilor au început să se îmbunătățească, la fel și condițiile din fabrici. S-a îmbunătățit și transportul, așa că mărfurile și oamenii se puteau deplasa mai ușor prin țară.

În secolul al XIX-lea, Marea Britanie conducea lumea în industrie, producând peste jumătate din tot fierul, cărbunele și țesăturile de bumbac ale lumii. A devenit și un centru al serviciilor financiare, precum asigurările și serviciile bancare.

Marea Expoziție din 1851

În 1851, Marea Expoziție (Great Exhibition) s-a deschis în Crystal Palace („Palatul de Cristal”), în Hyde Park, la Londra. Erau expuse de toate, de la mașini uriașe la obiecte lucrate de mână. Au participat țări din toate colțurile lumii, dar cele mai multe obiecte expuse erau făcute în Marea Britanie.

Brunel: inginerul căilor ferate, podurilor și navelor

Isambard Kingdom Brunel (1806–1859) era din Portsmouth, Anglia. Ca inginer, a construit tuneluri, poduri, căi ferate și nave. A condus construcția Great Western Railway, ale cărei trenuri mergeau de la Paddington Station din Londra spre Țara Galilor, West Midlands și sud-vestul Angliei. Multe dintre podurile lui pot fi traversate și azi, de exemplu Clifton Suspension Bridge, podul suspendat peste defileul râului Avon.

Tatăl lui Brunel era un inginer din Franța. Brunel a proiectat podul de la Clifton când era tânăr, dar lucrările s-au oprit ani de zile când s-au terminat banii, iar podul a fost gata abia în 1864, la cinci ani după moartea lui. În 2002, când BBC a cerut publicului să voteze „100 Greatest Britons” („Cei mai mari 100 de britanici”), Brunel a ieșit al doilea, după Churchill.

Războiul Crimeii și Florence Nightingale

Epoca victoriană a fost în mare parte pașnică acasă, dar Marea Britanie a purtat totuși războaie în străinătate. În Războiul Crimeii (Crimean War) (1853–1856), Marea Britanie, Turcia și Franța au luptat împreună împotriva Rusiei. A fost primul război relatat în detaliu de presă, cu reportaje și fotografii. Condițiile erau foarte proaste, iar mulți soldați nu au murit din cauza rănilor, ci din cauza bolilor luate în spital.

În timpul războiului, regina Victoria a introdus Victoria Cross, o medalie care onorează faptele de curaj ale militarilor.

Medalia are propria ei poveste. Tradiția spune că Victoria Cross este făcută din tunuri rusești capturate în Războiul Crimeii, dar cercetările unui istoric au arătat că metalul medaliilor acordate începând din secolul al XX-lea provine de fapt din două tunuri chinezești. Subiectul este încă disputat.

Florence Nightingale (1820–1910) avea părinți englezi, dar s-a născut în Italia. La 31 de ani a mers în Germania ca să se pregătească drept asistentă medicală. În 1854 a plecat la un spital militar din Turcia ca să îngrijească soldații răniți în Războiul Crimeii. Împreună cu alte asistente, a îmbunătățit condițiile din spital și a redus rata mortalității. În 1860 a înființat la Londra, la St Thomas' Hospital, o școală pentru asistente, Nightingale Training School. A fost prima școală de acest fel și există și azi. Este considerată adesea fondatoarea asistenței medicale moderne.

Și-a primit numele după Florența (Florence), orașul italian în care s-a născut. Pentru că trecea noaptea prin saloane cu o lampă în mână, ziarele au numit-o „The Lady with the Lamp” („Doamna cu lampa”). Era și foarte bună la matematică: a folosit grafice ca cel de mai jos ca să convingă guvernul să îmbunătățească igiena în armată, iar în 1859 a devenit prima femeie membră a Royal Statistical Society.

Irlanda: foametea și Home Rule

Totuși, chiar și la apogeul bogăției Imperiului, condițiile din Irlanda erau mai proaste decât în restul Regatului Unit. Două treimi din oameni trăiau încă din agricultură, adesea pe loturi foarte mici de pământ, iar mulți se hrăneau mai ales cu cartofi.

La mijlocul secolului al XIX-lea, recolta de cartofi s-a compromis și a urmat o foamete cumplită: foametea cartofilor (potato famine). Aproximativ un milion de oameni au murit de boli și de foame, iar încă un milion și jumătate au plecat din Irlanda. Unii au mers în Statele Unite, alții au venit în Anglia. Până în 1861 existau comunități irlandeze mari în orașe precum Liverpool, Londra, Manchester și Glasgow.

O singură cultură a putut face atâta rău pentru că aproape toți cartofii cultivați de săracii Irlandei erau din același soi, așa că, atunci când a apărut o boală a plantelor numită mană, câmpuri întregi au putrezit deodată. Și mai dureros, Irlanda a continuat să exporte alimente în timpul foametei. Nici până azi populația Irlandei nu a revenit la nivelul de dinaintea foametei.

În secolul al XIX-lea, mișcarea naționalistă irlandeză a devenit tot mai puternică:

• Unii, precum fenienii (Fenians), voiau ca Irlanda să fie complet independentă.
• Alții, precum Charles Stuart Parnell, voiau Home Rule („autoguvernare”): Irlanda ar fi rămas în Regatul Unit, dar ar fi avut propriul parlament.

Câștigarea dreptului de vot: de la câțiva bărbați bogați la toată lumea

Revoluția Industrială umpluse orașele de oameni, dar regulile despre cine putea vota abia se schimbaseră în o sută de ani. În secolul al XVIII-lea, doar bărbații care dețineau o anumită proprietate puteau vota, iar femeile nu puteau vota deloc. Unele circumscripții erau controlate de o singură familie bogată; acestea se numeau pocket boroughs („circumscripții de buzunar”). Altele aproape că nu aveau alegători; acestea erau rotten boroughs („circumscripții putrede”).

Clasele de mijloc din orașele industriale au devenit mai puternice și au început să ceară un cuvânt mai greu de spus în politică. Legea reformei (Reform Act) din 1832 a crescut mult numărul celor care puteau vota. A desființat vechile pocket boroughs și rotten boroughs și a dat orașelor mai multe locuri în Parlament. De atunci, puterea politică s-a mutat definitiv de la țară la oraș. Dar dreptul de vot depindea în continuare de proprietate, așa că oamenii din clasa muncitoare tot nu puteau vota.

Cartiștii (Chartists) au dus petiții în Parlament prin care cereau dreptul de vot pentru clasa muncitoare și pentru alți oameni fără proprietăți. La început părea că nu reușesc, dar în 1867 o altă lege a reformei a dat mai multe locuri orașelor și a redus proprietatea necesară pentru a vota. Chiar și așa, cei mai mulți bărbați tot nu aveau drept de vot, iar nicio femeie nu putea vota.

Pe măsură ce numărul alegătorilor creștea, politicienii au înțeles că trebuie să-i câștige pe oameni de partea lor, iar partidele politice au început să se organizeze ca să ajungă la alegătorii obișnuiți. Votul universal (universal suffrage), dreptul oricărui bărbat și oricărei femei adulte de a vota, a venit abia în secolul următor.

Drepturile femeilor

Înainte de 1870, tot ce câștiga sau deținea o femeie devenea al soțului în clipa în care se căsătorea. Legile adoptate în 1870 și 1882 le-au permis femeilor căsătorite să păstreze ce câștigau și ce dețineau. De la sfârșitul anilor 1800 până la începutul anilor 1900, tot mai multe femei au făcut campanie și au manifestat pentru mai multe drepturi, mai ales pentru dreptul de vot. Ele au devenit cunoscute drept sufragete (suffragettes).

Cea mai cunoscută lideră a lor a fost Emmeline Pankhurst (1858–1928), născută la Manchester. În 1889 a înființat Women's Franchise League, care făcea campanie ca femeile căsătorite să poată vota la alegerile locale. În 1903 a ajutat la înființarea WSPU (Women's Social and Political Union), primul grup ai cărui membri au fost numiți sufragete. Ele protestau încălcând legea în mod intenționat (nesupunere civilă): se legau cu lanțuri de garduri, spărgeau geamuri și dădeau foc clădirilor. Multe, inclusiv Pankhurst însăși, au intrat în greva foamei.

Femeile au câștigat în final dreptul de vot în doi pași. În 1918, femeile de peste 30 de ani au primit dreptul de a vota și de a candida în Parlament, în parte ca mulțumire pentru munca făcută de femei în Primul Război Mondial. În 1928, femeile au primit dreptul de vot la 21 de ani, aceeași vârstă ca bărbații; în același an a murit și Pankhurst. Capitolul următor arată mai îndeaproape cum se leagă aceste date de Primul Război Mondial.

Viitorul Imperiului: Războiul cu burii și Kipling

Imperiul Britanic a continuat să crească până în anii 1920, dar încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea oamenii se certau despre direcția în care ar trebui să meargă. Cei care susțineau extinderea spuneau că Imperiul aduce mai mult comerț și mai multe afaceri. Alții credeau că devenise prea mare: lupte aproape continue în locuri precum North West Frontier (frontiera de nord-vest a Indiei) și sudul Africii consumau multe resurse. Totuși, cei mai mulți britanici credeau că Imperiul era o „forță a binelui” în lume.

Războiul cu burii (Boer War) dintre 1899 și 1902 a făcut această dezbatere mai urgentă. În Africa de Sud, Marea Britanie a luptat împotriva burilor, urmașii coloniștilor din Țările de Jos. Burii s-au apărat cu înverșunare, iar războiul a durat peste trei ani. Mulți soldați au fost uciși în luptă și și mai mulți au murit de boli. Unii oameni din Marea Britanie au simțit compasiune pentru buri și au început să se întrebe dacă Imperiul poate dura. Pe măsură ce diferitele părți ale Imperiului s-au dezvoltat, au obținut și mai multă libertate și autoguvernare față de Marea Britanie.

O parte din această compasiune a venit din cauza lagărelor. Armata britanică a ars ferme și a ținut femei și copii buri, precum și africani de culoare, în lagăre de concentrare, unde condițiile erau îngrozitoare și peste 20.000 de femei și copii buri au murit. Când veștile au ajuns în Marea Britanie, au stârnit o mare indignare.

Kipling: un scriitor care credea în Imperiu

Rudyard Kipling (1865–1936) s-a născut în India. A locuit mai târziu în India, în Marea Britanie și în SUA. Cărțile și poeziile lui se petrec în India și în Marea Britanie și arată convingerea lui că Imperiul făcea bine lumii. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1907. Volumele lui Just So Stories („Povestiri ca de altfel”) și The Jungle Book („Cartea junglei”) sunt și azi populare, iar poezia lui If („Dacă”) ajunge des în fruntea clasamentelor când britanicii votează poeziile lor preferate.

Kipling avea doar 41 de ani când a câștigat premiul și este și azi cea mai tânără persoană care a primit vreodată Premiul Nobel pentru Literatură, precum și primul scriitor de limbă engleză care l-a câștigat. Totuși, a refuzat titlul de cavaler și a spus nu și propunerii de a deveni Poet Laureate (poetul oficial al Coroanei). Băiatul Mowgli și ursul Baloo din desenul animat Disney vin amândoi din cartea lui The Jungle Book.

La începutul secolului al XX-lea, Imperiul era mai mare ca oricând. În câțiva ani avea să înfrunte cea mai grea încercare de până atunci: un război mondial.

Rezumatul capitolului

Înapoi: Istorie