Manual

Capitolul 3: Istorie

Perioada

1603–1714

Lectură

aproximativ 18 min

Întrebări

17 întrebări

Dinastia Stuart: războiul civil, Marele Incendiu și Revoluția Glorioasă

Un rege este judecat de propriul Parlament și decapitat. Unsprezece ani mai târziu, fiul lui este chemat înapoi să fie rege. La mai puțin de treizeci de ani după aceea, Parlamentul aduce din străinătate un cuplu căsătorit ca să fie rege și regină, cu o singură condiție: de acum înainte, monarhul trebuie să asculte de Parlament.

În cei aproximativ o sută de ani ai dinastiei Stuart (the Stuarts), Marea Britanie a trecut de la „regele hotărăște” la „Parlamentul hotărăște”. Pe parcurs au venit o epidemie de ciumă, un incendiu care a mistuit jumătate din Londra și teoria gravitației a lui Newton.

1. 1603Iacob al VI-lea (James VI) al Scoției devine și Iacob I (James I) al Angliei
2. 1611Este publicată versiunea King James a Bibliei (King James Version)
3. 1642Începe Războiul Civil Englez (English Civil War): Cavalerii (Cavaliers) împotriva Capetelor Rotunde (Roundheads)
4. 1649Carol I (Charles I) este executat, iar Anglia devine republică
5. 1660Restaurația (the Restoration): Carol al II-lea (Charles II) se întoarce acasă și devine rege
6. 1665–66Marea Ciumă (Great Plague) și Marele Incendiu al Londrei (Great Fire of London)
7. 1679Legea Habeas Corpus (Habeas Corpus Act)
8. 1688Revoluția Glorioasă (Glorious Revolution): Wilhelm de Orania (William of Orange) îl înlocuiește pe Iacob al II-lea (James II)
9. 1689Bill of Rights (Legea drepturilor), începutul monarhiei constituționale
10. 1707Actul de Uniune (Act of Union) creează Regatul Marii Britanii (Kingdom of Great Britain)
11. 1714Regina Ana (Queen Anne) moare, iar perioada Stuart se încheie

1603: un rege, două coroane

Elisabeta I nu s-a căsătorit niciodată și, când a murit, în 1603, nu a lăsat copii. Tronul a trecut la o rudă a ei: fiul Mariei Stuart, regina Scoției, care era deja regele Iacob al VI-lea al Scoției. În același timp, el a preluat coroanele Angliei, Țării Galilor și Irlandei, unde a fost cunoscut drept Iacob I.

De atunci, Anglia și Scoția au avut același rege, dar Scoția a rămas o țară separată, cu propriul parlament și propriile legi. Spre deosebire de mama sa, Iacob I era protestant.

De aceea același om are două numere. Scoția avusese deja cinci regi numiți Iacob, dar Anglia nu avusese niciunul, așa că în Scoția era „al Șaselea”, iar în Anglia „Întâiul”. Situația se mai repetă de câteva ori mai târziu, iar testului îi place să întrebe despre ea.

Biblia regelui Iacob

Una dintre cele mai mari realizări ale domniei lui Iacob I a fost o nouă traducere a Bibliei în limba engleză. Aceasta este versiunea King James (King James Version), numită și Versiunea Autorizată (Authorised Version), și a apărut în 1611. Nu a fost prima Biblie în limba engleză, dar multe biserici protestante o folosesc și astăzi.

Tipărirea ei nu a mers întotdeauna fără probleme. În 1631, un tipograf din Londra a scos o nouă ediție, dar a omis cuvântul „not” („nu”) dintr-una dintre cele Zece Porunci, așa că textul le spunea cititorilor „Thou shalt commit adultery” („Să comiți adulter”, adică să-ți înșeli soțul sau soția). Această ediție a ajuns să fie cunoscută drept „Biblia păcătoasă” (Wicked Bible). Tipografii au primit o amendă uriașă, majoritatea exemplarelor au fost distruse și astăzi s-au mai păstrat doar câteva.

Conspirația prafului de pușcă și steagul Uniunii

În 1605, un grup de catolici a plănuit să arunce în aer clădirea Parlamentului (Houses of Parliament) și să-l ucidă pe regele protestant Iacob I. Planul a eșuat, iar Guy Fawkes, care păzea praful de pușcă, a fost prins pe loc. Britanicii își amintesc și astăzi acest episod cu artificii în fiecare an pe 5 noiembrie, de Bonfire Night (Noaptea focurilor).

În 1606, steagurile Angliei și Scoției au fost combinate pentru a crea primul steag al Uniunii (Union Flag). Dragonul roșu al Țării Galilor nu apare pe el, pentru că până atunci Țara Galilor fusese deja unită cu Anglia prin legile lui Henric al VIII-lea, despre care ai citit în capitolul anterior.

Irlanda: plantațiile din Ulster

Irlanda, al treilea regat al lui Iacob I, era încă în mare parte catolică, iar încercările dinastiei Tudor de a-i impune credința protestantă lăsaseră o furie adâncă. Sub Elisabeta I și Iacob I, mulți irlandezi s-au opus conducerii guvernului protestant al Angliei și au avut loc mai multe răscoale. Răspunsul guvernului englez a fost să-i încurajeze pe protestanții din Scoția și Anglia să se mute în Ulster, în nordul Irlandei, și să preia pământuri care aparținuseră proprietarilor catolici.

Aceste noi comunități au fost numite plantații (plantations). Mulți dintre noii veniți erau din sud-vestul Scoției, iar o parte din pământ a fost dată unor companii din Londra. Mai târziu, Iacob I a înființat plantații asemănătoare și în alte părți ale Irlandei. Plantațiile au creat probleme grave pentru Anglia, Scoția și Irlanda, care au durat secole întregi.

Breslele negustorilor din City of London au contribuit cu bani la plantații, așa că în 1613 orașul Derry din nordul Irlandei a fost redenumit „Londonderry”. Chiar și astăzi, numele pe care îl alege cineva arată adesea orientarea sa politică, iar plantațiile sunt una dintre rădăcinile diviziunii dintre protestanți și catolici din Irlanda de Nord.

Regele contra Parlamentului: dreptul divin al regilor

Înapoi în Anglia, se pregătea o luptă mai mare pentru a stabili cine deținea cu adevărat puterea: regele sau Parlamentul. Elisabeta I fusese foarte pricepută în relația cu Parlamentul. Știa să găsească drumul între ce voia ea, ce voia Camera Lorzilor (House of Lords) și ce voia Camera Comunelor (House of Commons), pe măsură ce Camera Comunelor devenea tot mai protestantă.

Regii care au venit după ea nu au fost la fel de abili. Iacob I și fiul său, Carol I, credeau amândoi în dreptul divin al regilor (Divine Right of Kings): ideea că Dumnezeu însuși îl alege pe rege, așa că un rege nu are nevoie de permisiunea Parlamentului pentru nimic din ce face.

Carol I, care a devenit rege al Angliei, Țării Galilor, Irlandei și Scoției, a domnit exact în acest fel. Când Parlamentul nu a fost de acord cu politica sa religioasă și externă, pur și simplu a încetat să-l mai convoace. Timp de 11 ani a încercat toate metodele la care s-a putut gândi ca să strângă bani fără aprobarea Parlamentului, până când tulburările din Scoția l-au obligat să-l convoace din nou.

Războiul Civil Englez

Scânteia a fost o carte de rugăciuni. Carol I voia ca slujbele Bisericii Angliei să aibă mai mult ceremonial, așa că a introdus o Carte de rugăciuni (Prayer Book) revizuită. A încercat, de asemenea, să oblige Biserica prezbiteriană (Presbyterian) din Scoția să o folosească. Scoțienii au fost furioși și au ridicat o armată.

Când noua carte de rugăciuni a fost folosită prima dată, în 1637, în Catedrala St Giles din Edinburgh, slujba s-a transformat în haos. Potrivit poveștii populare, o negustoreasă din piață pe nume Jenny Geddes s-a înfuriat atât de tare încât și-a aruncat scăunelul spre preot. Istoricii nu sunt siguri că a existat vreodată, așa că probabil este o legendă, dar în catedrală există și astăzi o sculptură în amintirea ei.

Carol I nu avea bani ca să plătească o armată împotriva scoțienilor, așa că în 1640 a trebuit să convoace Parlamentul și să ceară fonduri. Dar mulți dintre membrii lui erau puritani (Puritans): protestanți care voiau ca învățătura religioasă și slujbele să fie stricte și simple. Nu le plăceau ideile religioase ale regelui și, chiar și după ce armata scoțiană a intrat în Anglia, Parlamentul nu i-a dat banii.

Apoi a izbucnit o rebeliune și în Irlanda, pentru că irlandezii catolici erau speriați de cât de puternici deveneau puritanii. Parlamentul a profitat de moment și a cerut controlul asupra armatei engleze, ceea ce i-ar fi luat regelui o mare parte din putere. Carol și-a pierdut cumpătul. A intrat personal în Camera Comunelor ca să-i aresteze pe cinci dintre liderii Parlamentului, dar cineva îi avertizase și plecaseră deja.

Din acea zi, niciun monarh nu a mai pus piciorul în Camera Comunelor. În fiecare an, la deschiderea oficială a Parlamentului (State Opening of Parliament), funcționarul care vine să-i cheme pe deputați în numele monarhului, cunoscut drept „Black Rod”, merge până la ușa Camerei Comunelor, iar deputații i-o trântesc în nas. Black Rod trebuie apoi să bată de trei ori înainte de a fi lăsat să intre, o amintire că deputații nu-i vor permite monarhului să dea buzna înăuntru.

În 1642 a izbucnit războiul civil între rege și Parlament. Țara s-a împărțit în două tabere:

Cavalerii (Cavaliers)
De partea regelui. Ținuți minte pentru părul lung și ondulat și pălăriile cu pene.

Capetele Rotunde (Roundheads)
De partea Parlamentului. Numele venea de la părul tuns scurt al unora dintre ei.

Oliver Cromwell și 11 ani fără rege

Forțele Parlamentului au învins armata regelui la Marston Moor și apoi la Naseby. Până în 1646, era limpede că regele pierduse războiul.

Carol I a fost ținut prizonier de armata Parlamentului, dar tot a refuzat orice înțelegere cu Parlamentul. În 1649 a fost executat.

Commonwealth

Anglia a devenit republică, cunoscută sub numele de Commonwealth, fără rege sau regină. La început, nimeni nu știa sigur cum ar trebui condusă țara, iar în practică armata deținea controlul.

Unul dintre generalii armatei, Oliver Cromwell, a fost trimis în Irlanda. O rebeliune care începuse acolo în 1641 încă era în desfășurare și exista și o armată care lupta pentru rege. Cromwell i-a obligat pe irlandezi să se supună Parlamentului englez, dar metodele lui au fost atât de brutale încât oamenii din Irlanda se contrazic și astăzi în privința lui.

Scoția nu acceptase niciodată uciderea lui Carol I. Scoțienii l-au proclamat rege pe fiul lui, Carol al II-lea, și l-au încoronat în Scoția. Carol al II-lea a intrat în Anglia în fruntea unei armate scoțiene, dar Cromwell l-a învins la Dunbar și apoi la Worcester. Carol a fugit de la Worcester, la un moment dat ascunzându-se într-un stejar, și în cele din urmă a scăpat în Europa. Acum Parlamentul controla și Scoția.

Stejarul se afla la Boscobel, în centrul Angliei, iar soldații care îl căutau au trecut chiar pe sub el. După ce a devenit rege, povestea a fost spusă iar și iar, iar „The Royal Oak” (Stejarul regal) a devenit unul dintre cele mai răspândite nume de puburi din Marea Britanie. Vânătorii de suveniruri au tăiat treptat copacul original în bucăți; stejarul care se află acolo astăzi a crescut dintr-unul dintre urmașii ghindelor lui.

După Irlanda și Worcester, toată lumea îl vedea pe Cromwell drept conducătorul noii republici. Și-a luat titlul de Lord Protector și a condus până la moartea sa, în 1658. Fiul său, Richard, a devenit apoi Lord Protector, dar nu a putut controla nici armata, nici guvernul. Țara trăise deja 11 ani fără monarh și, fără Cromwell, nu exista nici un conducător evident, nici un mod stabil de guvernare. Mulți tânjeau după stabilitate și s-a început să se vorbească despre readucerea unui rege.

Cromwell nu a fost niciodată rege: în 1657, Parlamentul i-a oferit coroana, iar el a refuzat-o. După întoarcerea lui Carol al II-lea, trupul lui Cromwell a fost dezgropat și spânzurat, iar capul i-a fost înfipt într-un par pe acoperișul clădirii Westminster Hall, unde a rămas mai bine de douăzeci de ani. Apoi a trecut din mână în mână timp de aproape trei secole, până când, în 1960, a fost îngropat la Sidney Sussex College din Cambridge, unde studiase Cromwell.

Restaurația: Carol al II-lea se întoarce

În mai 1660, Parlamentul i-a cerut lui Carol al II-lea, care trăia în exil în Țările de Jos, să se întoarcă. A fost încoronat rege al tuturor celor patru țări: Anglia, Țara Galilor, Scoția și Irlanda. A spus deschis că nu vrea să mai „plece în călătorii” niciodată.

Carol al II-lea știa că nu-și putea face mereu voia; uneori trebuia să ajungă la o înțelegere cu Parlamentul. De cele mai multe ori, Parlamentul l-a susținut în ce voia să facă. Biserica Angliei a devenit din nou biserica oficială și nici catolicilor, nici puritanilor nu li s-a permis să aibă putere.

1665: Marea Ciumă; 1666: Marele Incendiu

În 1665, ciuma a lovit Londra (Marea Ciumă, Great Plague), ucigând mii de oameni, iar cartierele cele mai sărace au suferit cel mai mult. Apoi, în 1666, Marele Incendiu al Londrei (Great Fire of London) a mistuit o mare parte din oraș. Au fost distruse multe biserici, printre care și vechea Catedrală St Paul (St Paul's Cathedral).

Orașul a fost reconstruit, iar noua Catedrală St Paul a fost proiectată de celebrul arhitect Sir Christopher Wren. Samuel Pepys a ținut un jurnal în care a descris ce a văzut. Jurnalul a fost tipărit mulți ani mai târziu și oamenii îl citesc și astăzi.

Focul a pornit dintr-o brutărie de pe Pudding Lane și a ars patru zile, distrugând circa 13.000 de case. Pepys a scris în jurnal că a săpat o groapă în grădină și a îngropat în ea vinul și o roată de parmezan, sperând că vor scăpa. Astăzi, Monumentul Marelui Incendiu (Monument to the Great Fire) are 61 de metri înălțime, exact cât distanța până la locul unde se afla brutăria. Wren însuși este înmormântat în St Paul, iar pe piatra lui funerară scrie în latină: „Cititorule, dacă îi cauți monumentul, privește în jurul tău.”

Legea Habeas Corpus

În 1679, Legea Habeas Corpus (Habeas Corpus Act) a intrat în vigoare și este și astăzi foarte importantă. Habeas corpus este o expresie latinească ce înseamnă aproximativ „trebuie să aduci persoana în fața instanței”. Legea garanta că nimeni nu putea fi închis fără un motiv legal și că oricine era ținut în închisoare avea dreptul ca procesul său să fie judecat de o instanță.

Legea a trecut la limită. Potrivit lui Gilbert Burnet, episcop în acea vreme, când Camera Lorzilor a votat-o, unul dintre lorzii care numărau voturile a numărat în glumă un lord foarte gras drept zece, așa că legea a trecut cu câteva voturi „în plus”. Este o poveste amuzantă care nu poate fi dovedită, dar documentele arată că votul a fost extrem de strâns.

Royal Society și Newton

Lui Carol al II-lea îi plăcea știința. În timpul domniei sale a fost înființată Societatea Regală (Royal Society), pentru a încuraja „cunoașterea naturală”, adică studiul lumii naturale. Nicio altă societate științifică din lume nu există de mai mult timp: este cea mai veche care funcționează și astăzi. Doi dintre primii ei membri au fost Edmond Halley, care a calculat când se va întoarce o cometă celebră (numită după el cometa Halley), și Sir Isaac Newton.

Cometa lui Halley este cea brodată pe Tapiseria de la Bayeux, din capitolul despre 1066. El a calculat că revine aproximativ o dată la 76 de ani și a prezis că se va întoarce în 1758, dar a murit în 1742, așa că nu a mai văzut-o. În ziua de Crăciun a anului 1758, cometa chiar s-a întors și a primit numele lui.

Newton (1643–1727) era din Lincolnshire, în estul Angliei. A început să se intereseze de știință ca student la Universitatea Cambridge. Cea mai cunoscută carte a lui este Philosophiae Naturalis Principia Mathematica („Principiile matematice ale filozofiei naturale”). În ea a explicat că gravitația acționează la fel peste tot în univers. A descoperit, de asemenea, că lumina albă conține toate culorile curcubeului.

Newton i-a povestit chiar el unui prieten, la bătrânețe, întâmplarea cu mărul: stătea în grădina casei familiei, a văzut un măr căzând și a început să se întrebe de ce merele cad întotdeauna drept în jos. Partea cu mărul care l-a lovit în cap a fost adăugată mai târziu. Un urmaș al acelui măr crește și astăzi lângă poarta colegiului Trinity College din Cambridge.

Iacob al II-lea și Revoluția Glorioasă

Când Carol al II-lea a murit, coroana a trecut la fratele său. Noul rege era catolic. În Anglia, Țara Galilor și Irlanda era Iacob al II-lea (James II); în Scoția era Iacob al VII-lea (James VII).

Iacob al II-lea îi favoriza pe catolici și i-a făcut pe unii dintre ei ofițeri în armată, deși o lege a Parlamentului interzisese acest lucru. A ignorat Parlamentul și a pus chiar să fie arestați mai mulți episcopi ai Bisericii Angliei. Oamenii din Anglia se temeau că voia să facă din nou țara catolică.

La început, totuși, oamenii nu erau prea îngrijorați, pentru că următoarele la tron erau cele două fiice ale lui, amândouă protestante convinse. Apoi, în 1688, regina a născut un fiu. Dintr-odată, părea că și următorul rege avea să fie catolic.

O revoluție fără vărsare de sânge

Fiica mai mare a lui Iacob al II-lea, Maria, se căsătorise cu Wilhelm de Orania (William of Orange), vărul ei. Wilhelm era protestant și conducea Țările de Jos. În 1688, un grup de protestanți englezi influenți i-a cerut lui Wilhelm să vină cu o armată și să preia tronul.

Când Wilhelm a sosit, nimeni nu s-a luptat cu el. Iacob al II-lea a fugit în Franța, lăsându-i tronul lui Wilhelm. În Anglia, Țara Galilor și Irlanda, acesta a fost Wilhelm al III-lea (William III), iar în Scoția Wilhelm al II-lea (William II). A domnit alături de soția sa, Maria a II-a (Mary II).

Mai târziu, oamenii au numit aceste evenimente „Revoluția Glorioasă”. A fost „glorioasă” pentru că în Anglia nu s-a dat nicio bătălie și pentru că a garantat puterea Parlamentului: de atunci, niciun monarh nu a mai putut conduce pur și simplu singur.

Wilhelm debarcase la Torbay, în sud-vestul Angliei, pe 5 noiembrie 1688, la exact 83 de ani după Conspirația prafului de pușcă, iar protestanții au văzut în asta un semn de la Dumnezeu. Se spune că, în timp ce fugea, Iacob al II-lea a aruncat Marele Sigiliu (Great Seal), simbolul puterii regale, în Tamisa. A circulat și un zvon că pruncul său nu era deloc al reginei, ci un copil strecurat în camera ei într-o tigaie de încălzit patul (un vas de metal acoperit, folosit pentru a încălzi paturile). Era propagandă politică și nu există nicio dovadă pentru asta.

Boyne, Killiecrankie și Glencoe

Iacob al II-lea era hotărât să-și recâștige coroana. Sprijinit de trupe franceze, a debarcat în Irlanda. În 1690, în Irlanda, Wilhelm l-a învins în bătălia de la Boyne (Battle of the Boyne), o victorie pe care unii oameni din Irlanda de Nord o sărbătoresc și astăzi. Wilhelm a recăpătat controlul asupra Irlandei, iar Iacob a fugit din nou în Franța. După aceasta, Biserica Catolică din Irlanda s-a confruntat cu multe restricții, iar catolicii irlandezi au fost excluși de la guvernare.

Iacob avea susținători și în Scoția. O răscoală armată în favoarea lui a fost înăbușită rapid la Killiecrankie. Apoi, fiecărui clan scoțian i s-a ordonat să depună un jurământ prin care îl accepta pe Wilhelm ca rege. Clanul MacDonald din Glencoe (MacDonalds of Glencoe) a ratat termenul și, drept pedeapsă, membrii lui au fost masacrați. Masacrul i-a făcut pe unii scoțieni să nu mai aibă deloc încredere în noul guvern.

Unii oameni încă mai credeau că Iacob era regele legitim, mai ales în Scoția. Unii l-au urmat în exil în Franța; alții l-au susținut în secret. Susținătorii lui Iacob au fost numiți iacobiți (Jacobites), de la Jacobus, forma latină a numelui James (Iacob). Povestea lor continuă în capitolul următor.

Bill of Rights: începutul monarhiei constituționale

La încoronarea lui Wilhelm și a Mariei a fost citită o Declarație a drepturilor (Declaration of Rights). Aceasta confirma că regele nu mai putea strânge impozite și nu mai putea conduce justiția fără acordul Parlamentului. De acum înainte, puterea a fost împărțită foarte diferit între Coroană și Parlament, iar lucrurile nu au mai revenit niciodată la cum fuseseră.

Apoi, Bill of Rights (Legea drepturilor) din 1689 a stabilit prin lege la ce avea dreptul Parlamentul și până unde putea merge puterea regelui:

Parlamentul hotărăște cine poate fi monarh, iar monarhul trebuie să fie protestant

Un nou Parlament trebuie ales cel puțin o dată la 3 ani

În fiecare an, monarhul trebuie să ceară Parlamentului să aprobe banii pentru armată și marină

Rezultatul: regele are nevoie de miniștri care să poată obține majoritatea voturilor în ambele Camere

Whigii și torii: începutul politicii de partid

În Parlament s-au format două grupări principale: whigii (Whigs) și torii (Tories). Aici a început politica de partid. Actualul Partid Conservator (Conservative Party) mai este numit uneori și astăzi „the Tories”.

Ambele nume au început ca insulte din partea adversarilor. Se spune că „Whig” vine de la un cuvânt scoțian folosit pentru prezbiterienii rebeli, iar „Tory” vine de la un cuvânt irlandez care înseamnă proscris sau tâlhar. După ce au fost numite așa destul de mult timp, ambele tabere au început să folosească numele cu mândrie.

Presa liberă și monarhia constituțională

Anii de după 1688 au fost foarte importanți și pentru libertatea presei, adică pentru ziarele și alte materiale tipărite pe care guvernul nu le controlează. Din 1695, oricine putea publica un ziar fără să obțină mai întâi o licență de la guvern, iar numărul ziarelor a crescut rapid.

Noile legi de după 1688 au marcat începutul monarhiei constituționale (constitutional monarchy), în care un rege sau o regină trebuie să domnească în limitele stabilite de Parlament. Monarhul încă avea o mare importanță, dar nu mai putea impune o politică sau o acțiune căreia Parlamentul i se opunea. După Wilhelm al III-lea, miniștrii regelui au devenit treptat mai puternici decât monarhul.

Dar aceasta nu era încă democrația modernă. Foarte puțini oameni puteau vota pentru membrii Parlamentului: doar bărbații care dețineau o anumită proprietate, iar femeile nu puteau vota deloc. În unele zone, o singură familie bogată hotăra cine era ales; aceste circumscripții erau numite „circumscripții de buzunar (pocket boroughs)”. În alte circumscripții nu exista aproape nimeni care să poată vota; acestea erau numite „circumscripții putrede (rotten boroughs)”.

Cea mai cunoscută circumscripție putredă a fost Old Sarum, lângă Salisbury. Acolo nu locuia aproape nimeni: doar un deal părăsit și câțiva proprietari de pământ cu drept de vot. Cu toate acestea, a ales doi membri ai Parlamentului până când Legea reformei din 1832 (Reform Act) a desființat-o.

O populație în creștere: noii veniți

În timp ce regii și Parlamentul se luptau pentru putere, și viața oamenilor obișnuiți se schimba. În acești ani, mulți oameni din Marea Britanie și Irlanda au plecat pe mare ca să înceapă o viață nouă în coloniile din America și din alte locuri. În același timp, soseau noi veniți:

• În 1656, evreii s-au stabilit la Londra. Au fost primii evrei care și-au făcut un cămin aici de la Evul Mediu încoace.
• Între 1680 și 1720, un număr mare de refugiați cunoscuți drept hughenoți (Huguenots) au fugit în Marea Britanie din Franța. Erau protestanți care fuseseră persecutați în Franța din cauza religiei lor. Mulți erau bine educați și foarte pricepuți și au lucrat în știință, în sistemul bancar, în țesătorie și în alte meșteșuguri.

Se crede că cuvântul englezesc „refugee” (refugiat) a venit din francezul réfugié cam în această perioadă și că a fost folosit prima dată pentru hughenoți. Mulți țesători hughenoți s-au stabilit în Spitalfields, în estul Londrei, și au devenit celebri pentru țesutul mătăsii; casele lor vechi se pot vedea acolo și astăzi. Evreilor li se permisese să se stabilească din nou în țară pe vremea lui Cromwell (fuseseră expulzați din Anglia în 1290), iar Sinagoga Bevis Marks, deschisă în 1701, este cea mai veche sinagogă din Marea Britanie care este încă folosită.

Regina Ana și Actul de Uniune din 1707

După Wilhelm și Maria, coroana a trecut la sora mai mică a Mariei, regina Ana (Queen Anne). A existat o singură regină Ana, așa că după numele ei nu urmează niciun număr.

Ana nu avea niciun copil în viață, așa că nimeni nu știa cine avea să poarte după ea coroanele Angliei, Țării Galilor, Irlandei și Scoției. De aceea, în 1707, cele două părți au convenit asupra Actului de Uniune (Act of Union), numit în Scoția Tratatul de Uniune (Treaty of Union). Acesta a creat Regatul Marii Britanii (Kingdom of Great Britain).

Scoția a încetat să mai fie o țară independentă. Dar și-a păstrat propriul sistem juridic, propriul sistem de educație și Biserica sa prezbiteriană. Chiar și astăzi, legile și școlile din Scoția sunt diferite de cele din Anglia.

Povestea Anei explică această îngrijorare. A fost însărcinată de cel puțin 17 ori, dar niciunul dintre copiii ei nu i-a supraviețuit, iar singurul ei fiu care a trecut de prima copilărie, William, duce de Gloucester, a murit în 1700, la 11 ani. Așa că Parlamentul a adoptat dinainte o lege prin care rudele ei protestante îndepărtate, Casa de Hanovra (House of Hanover) din Germania, erau desemnate drept următoarele la tron.

Și banii au contat mult în acordul Scoției cu privire la uniune. În anii 1690, Scoția investise sume uriașe într-un plan de a întemeia o colonie la Darien, în America Centrală; planul a eșuat complet și a costat o mare parte din averea națiunii. Prin tratat, Anglia a fost de acord să plătească despăgubiri Scoției.

Regina Ana a murit în 1714 și, odată cu ea, s-a încheiat perioada Stuart. Parlamentul a ales un german ca următor rege, iar în politica britanică a apărut o nouă figură: prim-ministrul. Despre toate acestea vei citi în capitolul următor.

Rezumatul capitolului

Înapoi: Istorie