1689–1695

Bill of Rights: începutul monarhiei constituționale

După Revoluția Glorioasă (Glorious Revolution), la încoronarea lui Wilhelm al III-lea și a Mariei a II-a a fost citită o Declarație a drepturilor (Declaration of Rights). Aceasta confirma că regele nu mai putea strânge impozite și nu mai putea conduce justiția fără acordul Parlamentului. De acum înainte, puterea a fost împărțită foarte diferit între Coroană și Parlament, iar lucrurile nu au mai revenit niciodată la cum fuseseră.

Apoi, Bill of Rights (Legea drepturilor) din 1689 a stabilit prin lege la ce avea dreptul Parlamentul și până unde putea merge puterea regelui:

Parlamentul hotărăște cine poate fi monarh, iar monarhul trebuie să fie protestant

Un nou Parlament trebuie ales cel puțin o dată la 3 ani

În fiecare an, monarhul trebuie să ceară Parlamentului să aprobe banii pentru armată și marină

Rezultatul: regele are nevoie de miniștri care să poată obține majoritatea voturilor în ambele Camere

Whigii și torii: începutul politicii de partid

În Parlament s-au format două grupări principale: whigii (Whigs) și torii (Tories). Aici a început politica de partid. Actualul Partid Conservator (Conservative Party) mai este numit uneori și astăzi „the Tories”.

Ambele nume au început ca insulte din partea adversarilor. Se spune că „Whig” vine de la un cuvânt scoțian folosit pentru prezbiterienii rebeli, iar „Tory” vine de la un cuvânt irlandez care înseamnă proscris sau tâlhar. După ce au fost numite așa destul de mult timp, ambele tabere au început să folosească numele cu mândrie.

Presa liberă și monarhia constituțională

Anii de după 1688 au fost foarte importanți și pentru libertatea presei, adică pentru ziarele și alte materiale tipărite pe care guvernul nu le controlează. Din 1695, oricine putea publica un ziar fără să obțină mai întâi o licență de la guvern, iar numărul ziarelor a crescut rapid.

Noile legi de după 1688 au marcat începutul monarhiei constituționale (constitutional monarchy), în care un rege sau o regină trebuie să domnească în limitele stabilite de Parlament. Monarhul încă avea o mare importanță, dar nu mai putea impune o politică sau o acțiune căreia Parlamentul i se opunea. După Wilhelm al III-lea, miniștrii regelui au devenit treptat mai puternici decât monarhul.

Dar aceasta nu era încă democrația modernă. Foarte puțini oameni puteau vota pentru membrii Parlamentului: doar bărbații care dețineau o anumită proprietate, iar femeile nu puteau vota deloc. În unele zone, o singură familie bogată hotăra cine era ales; aceste circumscripții erau numite „circumscripții de buzunar (pocket boroughs)”. În alte circumscripții nu exista aproape nimeni care să poată vota; acestea erau numite „circumscripții putrede (rotten boroughs)”.

Cea mai cunoscută circumscripție putredă a fost Old Sarum, lângă Salisbury. Acolo nu locuia aproape nimeni: doar un deal părăsit și câțiva proprietari de pământ cu drept de vot. Cu toate acestea, a ales doi membri ai Parlamentului până când Legea reformei din 1832 (Reform Act) a desființat-o.

Cuprinsul epocii: 1600 – 1700