1685–1692

Iacob al II-lea și Revoluția Glorioasă

Când Carol al II-lea (Charles II) a murit, în 1685, coroana a trecut la fratele său. Noul rege era catolic. În Anglia, Țara Galilor și Irlanda era Iacob al II-lea (James II); în Scoția era Iacob al VII-lea (James VII).

Iacob al II-lea îi favoriza pe catolici și i-a făcut pe unii dintre ei ofițeri în armată, deși o lege a Parlamentului interzisese acest lucru. A ignorat Parlamentul și a pus chiar să fie arestați mai mulți episcopi ai Bisericii Angliei. Oamenii din Anglia se temeau că voia să facă din nou țara catolică.

La început, totuși, oamenii nu erau prea îngrijorați, pentru că următoarele la tron erau cele două fiice ale lui, amândouă protestante convinse. Apoi, în 1688, regina a născut un fiu. Dintr-odată, părea că și următorul rege avea să fie catolic.

O revoluție fără vărsare de sânge

Fiica mai mare a lui Iacob al II-lea, Maria, se căsătorise cu Wilhelm de Orania (William of Orange), vărul ei. Wilhelm era protestant și conducea Țările de Jos. În 1688, un grup de protestanți englezi influenți i-a cerut lui Wilhelm să vină cu o armată și să preia tronul.

Când Wilhelm a sosit, nimeni nu s-a luptat cu el. Iacob al II-lea a fugit în Franța, lăsându-i tronul lui Wilhelm. În Anglia, Țara Galilor și Irlanda, acesta a fost Wilhelm al III-lea (William III), iar în Scoția Wilhelm al II-lea (William II). A domnit alături de soția sa, Maria a II-a (Mary II).

Mai târziu, oamenii au numit aceste evenimente „Revoluția Glorioasă”. A fost „glorioasă” pentru că în Anglia nu s-a dat nicio bătălie și pentru că a garantat puterea Parlamentului: de atunci, niciun monarh nu a mai putut conduce pur și simplu singur.

Wilhelm debarcase la Torbay, în sud-vestul Angliei, pe 5 noiembrie 1688, la exact 83 de ani după Conspirația prafului de pușcă, iar protestanții au văzut în asta un semn de la Dumnezeu. Se spune că, în timp ce fugea, Iacob al II-lea a aruncat Marele Sigiliu (Great Seal), simbolul puterii regale, în Tamisa. A circulat și un zvon că pruncul său nu era deloc al reginei, ci un copil strecurat în camera ei într-o tigaie de încălzit patul (un vas de metal acoperit, folosit pentru a încălzi paturile). Era propagandă politică și nu există nicio dovadă pentru asta.

Boyne, Killiecrankie și Glencoe

Iacob al II-lea era hotărât să-și recâștige coroana. Sprijinit de trupe franceze, a debarcat în Irlanda. În 1690, în Irlanda, Wilhelm l-a învins în bătălia de la Boyne (Battle of the Boyne), o victorie pe care unii oameni din Irlanda de Nord o sărbătoresc și astăzi. Wilhelm a recăpătat controlul asupra Irlandei, iar Iacob a fugit din nou în Franța. După aceasta, Biserica Catolică din Irlanda s-a confruntat cu multe restricții, iar catolicii irlandezi au fost excluși de la guvernare.

Iacob avea susținători și în Scoția. O răscoală armată în favoarea lui a fost înăbușită rapid la Killiecrankie. (Așa prezintă lucrurile manualul. În realitate, iacobiții au câștigat bătălia de la Killiecrankie din 1689, dar conducătorul lor, vicontele Dundee, a fost ucis acolo; apoi au fost învinși la Dunkeld, iar răscoala s-a destrămat curând. La test, răspunde ca în manual.) Apoi, fiecărui clan scoțian i s-a ordonat să depună un jurământ prin care îl accepta pe Wilhelm ca rege. Clanul MacDonald din Glencoe (MacDonalds of Glencoe) a ratat termenul și, drept pedeapsă, membrii lui au fost masacrați. Masacrul i-a făcut pe unii scoțieni să nu mai aibă deloc încredere în noul guvern.

Unii oameni încă mai credeau că Iacob era regele legitim, mai ales în Scoția. Unii l-au urmat în exil în Franța; alții l-au susținut în secret. Susținătorii lui Iacob au fost numiți iacobiți (Jacobites), de la Jacobus, forma latină a numelui James (Iacob). Timp de mai bine de cincizeci de ani, aveau să încerce să-i readucă pe Stuarți pe tron.

Cuprinsul epocii: 1600 – 1700