Manual

Capitolul 5: Guvernul britanic, legea și rolul tău

Conținut

Drepturile fundamentale și egalitatea

Lectură

aproximativ 12 min

Întrebări

9 întrebări

Drepturi fundamentale: ce protejează Regatul Unit

În 1946, într-o sală de judecată din Nürnberg, în Germania, un procuror britanic s-a ridicat și a enumerat, una câte una, crimele liderilor naziști aflați în fața instanței. Patru ani mai târziu, la Roma a fost semnat un acord internațional la a cărui redactare contribuise și el. Scopul acordului era ca asemenea orori să nu se mai repete niciodată.

Numele lui era David Maxwell Fyfe. Născut la Edinburgh, a fost procurorul-șef adjunct al Regatului Unit la procesele de la Nürnberg (Nuremberg trials), iar mai târziu a condus comitetul juridic al Consiliului Europei care a redactat acordul. Acest acord este Convenția europeană a drepturilor omului, care astăzi protejează drepturile de bază ale tuturor celor care trăiesc în Regatul Unit. Capitolul începe cu Convenția, apoi arată cum protejează legea britanică egalitatea. La final, vorbește despre câteva fapte pe care, în alte părți, oamenii le-ar numi „treburi private ale familiei”, dar care în Regatul Unit sunt infracțiuni.

Rădăcini vechi: de la Magna Carta la Declarația drepturilor

Respectul pentru drepturile individuale și libertățile de bază are în Marea Britanie o istorie lungă, de multe sute de ani. Trei documente vechi ies în evidență, și pe toate le-ai întâlnit deja în capitolele de istorie:

1. 1215Magna Carta: până și regele trebuie să respecte legea
2. 1679Legea Habeas Corpus (Habeas Corpus Act): nimeni nu poate fi ținut închis în mod ilegal
3. 1689Declarația drepturilor (Bill of Rights): unde se termină drepturile Parlamentului și unde începe puterea monarhului
4. 1950Regatul Unit semnează Convenția europeană a drepturilor omului (European Convention on Human Rights)
5. 1998Legea drepturilor omului (Human Rights Act) introduce Convenția în legislația britanică (în vigoare din 2000)

Aceste drepturi nu au apărut peste noapte. Au crescut puțin câte puțin, de-a lungul mai multor secole.

Convenția europeană a drepturilor omului: scrisă cu ajutor britanic

După al Doilea Război Mondial, țările Europei voiau să se asigure că o asemenea cruzime nu se va mai putea întâmpla niciodată. În 1949, zece țări din vestul Europei au semnat la Londra un tratat care a creat Consiliul Europei (Council of Europe). Una dintre primele lui sarcini mari a fost să scrie o convenție care să protejeze drepturile omului.

Numele ei complet este Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar de obicei i se spune Convenția europeană a drepturilor omului (European Convention on Human Rights). Diplomații și juriștii britanici au avut un rol important la redactarea ei, iar Maxwell Fyfe a fost unul dintre ei. În 1950, Regatul Unit a fost printre primele țări care au semnat-o.

Semnarea a avut loc la Roma, pe 4 noiembrie 1950, dar semnătura este doar primul pas: apoi fiecare țară trebuie să „ratifice” tratatul, adică să-l aprobe oficial prin propriile proceduri. Regatul Unit a făcut-o repede, pe 8 martie 1951, sub guvernul laburist al lui Clement Attlee. Convenția a intrat în vigoare în septembrie 1953, după ce destule țări o ratificaseră.

Convenția protejează multe drepturi. Iată șapte dintre ele:

Dreptul la viață

Interzicerea torturii

Interzicerea sclaviei și a muncii forțate

Libertate și siguranță

Un proces echitabil

Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

Libertatea de exprimare (de cuvânt)

Legea drepturilor omului din 1998: Convenția vine acasă

Deși Regatul Unit a semnat Convenția devreme, multă vreme ea nu a făcut parte din legislația britanică. Dacă oamenii simțeau că le-au fost încălcate drepturile, de multe ori trebuiau să-și ducă cazul până la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (European Court of Human Rights) de la Strasbourg, în Franța. Asta costa mulți bani și dura mult.

Legea drepturilor omului din 1998 (Human Rights Act 1998) a schimbat situația, făcând Convenția parte din legislația britanică. De atunci, guvernul, instituțiile publice și instanțele trebuie toate să respecte principiile Convenției, iar oamenii se pot baza pe aceste drepturi direct în instanțele britanice.

Când guvernul a propus legea, în 1997, documentul care o explica se numea Rights Brought Home („Drepturile aduse acasă”): oamenii nu mai trebuiau să meargă tocmai până la Strasbourg. Legea a fost adoptată în 1998, dar a intrat în vigoare abia în octombrie 2000; timpul dintre ele a fost folosit pentru instruirea judecătorilor și a funcționarilor publici.

O confuzie frecventă este să crezi că, după Brexit, Convenția nu se mai aplică. Nu este așa. Convenția aparține Consiliului Europei, care este o organizație separată de Uniunea Europeană (European Union). Regatul Unit a ieșit din UE în 2020, dar este în continuare membru al Consiliului Europei, așa că atât Convenția, cât și Legea drepturilor omului se aplică în continuare. Capitolul anterior compară cele două organizații în secțiunea despre organismele internaționale.

Egalitatea de șanse: nu poți fi tratat nedrept pentru cine ești

La un interviu de angajare, o femeie este întrebată: „Când plănuiți să aveți copii?” Un proprietar aude accentul cuiva la telefon și spune că a închiriat deja camera. În Regatul Unit, ambele situații pot fi discriminare ilegală.

Legea britanică se asigură că, în toate domeniile vieții și ale muncii, nimeni nu este tratat nedrept din cauza vreunuia dintre aceste motive:

Dacă te confrunți cu discriminare, poți cere sfaturi de la Citizens Advice (o organizație caritabilă de consiliere gratuită) sau de la aceste organizații:

Violența domestică: o infracțiune, chiar și în spatele ușilor închise

În Regatul Unit, violența în familie nu este o „treabă privată a familiei”. Violența în casă este o infracțiune gravă.

• Oricine este violent cu partenerul sau partenera sa poate fi urmărit penal, indiferent dacă persoana violentă este bărbat sau femeie și indiferent dacă cei doi sunt căsătoriți sau doar locuiesc împreună.
• Un bărbat care obligă o femeie să întrețină relații sexuale poate fi acuzat de viol, inclusiv dacă este soțul ei.

Dacă ești victima violenței domestice, cu cât ceri ajutor mai repede, cu atât mai bine. Un solicitor (un tip de avocat) sau Citizens Advice îți pot explica ce opțiuni ai. În unele zone există locuri sigure în care poți sta, numite adăposturi (refuges sau shelters).

Există și un număr de telefon gratuit: linia telefonică națională gratuită pentru violența domestică (National Domestic Violence Freephone Helpline), la 0808 2000 247. Este deschisă zi și noapte, iar dacă nu reușești să intri în legătură, poți lăsa un mesaj vocal; linia are și un site. Un alt loc unde poți căuta este site-ul organizației caritabile Women's Aid. Iar în caz de urgență, sună imediat la poliție. Poliția te poate ajuta și să găsești un loc sigur unde să stai.

Mutilarea genitală feminină (FGM): o infracțiune în Regatul Unit

Mutilarea genitală feminină (Female genital mutilation, FGM) mai este numită „tăiere” (cutting) sau „circumcizie feminină” (female circumcision). Este o tradiție veche în unele părți ale lumii, dar le provoacă fetelor și femeilor răni grave, fizice și psihice, care pot dura toată viața.

FGM este interzisă de lege în Regatul Unit. Practicarea FGM este infracțiune, la fel ca și ducerea unei fete sau a unei femei în străinătate pentru FGM.

Căsătoria forțată: amândoi trebuie să o vrea

Regula de bază a Regatului Unit pentru căsătorie este simplă: ambele persoane trebuie să fie de acord, pe deplin și liber.

• O căsătorie aranjată (arranged marriage) este una în care familiile propun și organizează potrivirea, dar amândoi sunt de acord să se căsătorească. Acest lucru este acceptat în Regatul Unit.
• O căsătorie forțată (forced marriage) este una în care unul sau ambii nu și-au dat acordul sau nu sunt în stare să și-l dea. Să forțezi pe cineva să se căsătorească este infracțiune.

Instanțele pot emite ordine de protecție împotriva căsătoriei forțate (Forced Marriage Protection Orders) pentru a-i proteja pe cei care riscă să fie forțați să se căsătorească sau care sunt deja într-o căsătorie forțată. Poate depune cererea persoana însăși sau cineva care acționează în numele ei.

Rezumatul capitolului

Înapoi: Guvernul britanic, legea și rolul tău