Manual

Capitolul 3: Istorie

Perioada

1900–1945

Lectură

aproximativ 20 min

Întrebări

16 întrebări

Cele două războaie mondiale: de la Somme la Ziua Z

În fiecare noiembrie, aproape toată lumea din Marea Britanie pare să poarte o mică floare roșie de hârtie: politicieni, prezentatori de știri, fotbaliști, chiar și autobuzele, în față. Este un mac și amintește de oamenii care au murit într-un război de acum mai bine de o sută de ani. Acest capitol acoperă anii 1900–1945. În acești ani, Marea Britanie a purtat două războaie mondiale, femeile au câștigat dreptul de vot, Irlanda a fost împărțită în două, iar radioul a ajuns în aproape fiecare casă.

Începutul anilor 1900: o „superputere” sigură pe sine

Primul dintre aceste războaie mondiale era încă la peste zece ani distanță când a început secolul al XX-lea. În 1901, regina Victoria (Queen Victoria) a murit după aproape 64 de ani de domnie. Fiul ei, Eduard al VII-lea (Edward VII), a devenit rege, urmat în 1910 de George al V-lea (George V). Marea Britanie era în acea vreme plină de încredere. Avea un imperiu care se întindea în jurul globului, o flotă admirată, industrii pline de activitate și un sistem politic stabil. În limbajul de azi, era o superputere (superpower).

Pe măsură ce țara se îmbogățea, guvernul a început să facă mai mult pentru oamenii obișnuiți. În acești ani au fost introduse multe reforme sociale:

• Bani în ajutorul celor rămași fără loc de muncă
• Pensii pentru limită de vârstă (old-age pensions) pentru vârstnici
• Mese gratuite la școală (free school meals) pentru copii
• Legi noi care să facă locurile de muncă mai sigure
• Reguli mai stricte de urbanism, ca să oprească extinderea mahalalelor
• Mai mult ajutor pentru mame și copii după un divorț sau o separare
• O administrație locală mai corectă și mai democratică; în plus, deputații au început să fie plătiți, așa că oamenii obișnuiți puteau intra mai ușor în politică

Aceste reforme par mici azi, dar au fost un început adevărat. Old Age Pensions Act din 1908 le plătea celor de peste 70 de ani cu venituri mici 5 șilingi pe săptămână; puțini trăiau atât de mult, dar era prima dată când statul dădea bani vârstnicilor. Mesele gratuite la școală au început în 1906, în parte pentru că guvernul descoperise că mulți tineri care încercau să intre în armată erau grav subnutriți. Deputații au fost plătiți din 1911, cu £400 pe an; înainte, a fi deputat era aproape numai pentru cei bogați.

Primul Război Mondial (1914–1918)

Un foc de armă care a aprins Europa

Acea epocă plină de încredere s-a încheiat brusc. La 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand (Archduke Franz Ferdinand), moștenitorul tronului Austro-Ungariei, a fost împușcat mortal la Sarajevo. Ca prima piesă de domino care cade, asasinarea lui a dus, pas cu pas, la Primul Război Mondial (First World War).

A fost cât pe ce să nu se întâmple. În acea dimineață, conspiratorii dăduseră deja greș o dată, când o bombă aruncată spre mașina arhiducelui a ratat-o. După-amiază, el și-a schimbat planurile ca să-i viziteze pe cei răniți de bombă, dar nimeni nu i-a spus șoferului, care a luat-o pe un drum greșit și a oprit ca să dea înapoi chiar în fața lui Gavrilo Princip, un membru al grupului în vârstă de 19 ani. Vei citi des pe internet că Princip mânca un sandviș într-un magazin din apropiere, dar nicio sursă din 1914 nu confirmă asta; pare o legendă adăugată mai târziu.

Dar asasinatul a fost doar scânteia. Mai multe alte forțe se acumulaseră de ani de zile și făceau războiul probabil:

Cele două tabere

Cele mai multe lupte au avut loc în Europa, dar războiul a atras țări din toată lumea. Tabăra Marii Britanii a fost cunoscută drept Aliații (Allies), iar cealaltă drept Puterile Centrale (Central Powers).

Tot Imperiul a intrat în război

Nu a luptat doar Marea Britanie însăși. Tot Imperiul Britanic a participat: peste un milion de soldați indieni au luptat pentru Marea Britanie în multe țări diferite, iar aproximativ 40.000 dintre ei și-au pierdut viața. Au venit soldați și din Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa și Indiile de Vest, care au luptat umăr la umăr cu britanicii.

Somme: cea mai neagră zi

Războiul a durat patru ani, iar milioane de oameni au fost uciși sau răniți; numai Marea Britanie a avut peste 2 milioane de victime (morți și răniți). Cel mai rău moment a venit în iulie 1916, când armata britanică a atacat în nordul Franței, în Bătălia de pe Somme (Battle of the Somme). Chiar în prima zi au fost aproximativ 60.000 de victime britanice.

Ora 11, pe 11 noiembrie

La ora 11 dimineața, pe 11 noiembrie 1918, a intrat în vigoare armistițiul (înțelegerea de încetare a luptelor). Primul Război Mondial se terminase, iar Marea Britanie și aliații ei câștigaseră.

Această zi a devenit Ziua Comemorării (Remembrance Day). Oamenii poartă maci roșii, pentru că aceste flori creșteau peste tot pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial. La ora 11, țara păstrează două minute de reculegere. În Remembrance Sunday, duminica cea mai apropiată de 11 noiembrie, ceremonia națională are loc la Cenotaph, monumentul eroilor din Whitehall, Londra, unde se depun coroane de flori.

Macii

Două minute de reculegere la ora 11:00

Cenotaph din Whitehall

Macul a devenit simbol datorită unei poezii. În 1915, John McCrae, medic militar canadian, a văzut maci roșii crescând printre mormintele soldaților căzuți pe câmpurile de luptă din Flandra, în Belgia, și a scris In Flanders Fields („În câmpiile Flandrei”). Din 1921, Royal British Legion vinde maci în fiecare an ca să strângă bani pentru foștii militari și familiile lor, și o face și azi. Din aceiași ani datează un alt monument: pe 11 noiembrie 1920, un soldat al cărui nume nu-l știa nimeni, „Unknown Warrior” („Războinicul Necunoscut”), a fost înmormântat în Westminster Abbey, în numele tuturor celor ale căror trupuri nu au fost găsite niciodată.

Războiul a schimbat chiar și numele familiei regale. Familia se numea „Saxe-Coburg and Gotha”, un nume care suna foarte german într-o vreme în care Marea Britanie lupta cu Germania, așa că în 1917 George al V-lea a schimbat-o în Windsor, după Castelul Windsor. Familia regală se numește Windsor și azi.

Votul pentru femei: 1918 și 1928

Cum am văzut în capitolul anterior, de la sfârșitul secolului al XIX-lea tot mai multe femei au făcut campanie pentru dreptul de vot; ele au fost cunoscute drept sufragete (suffragettes). În timpul războiului, un număr uriaș de femei au muncit în fabrici, au condus ambulanțe și au lucrat pământul, ținând țara în funcțiune. După război au câștigat în sfârșit dreptul de vot, dar în doi pași:

Prima femeie aleasă în Camera Comunelor (House of Commons), la alegerile din 1918, nu și-a ocupat de fapt niciodată locul. Era Constance Markievicz din Irlanda, membră a Sinn Féin, partidul care voia independența Irlandei, și a refuzat să stea în Parlamentul de la Londra. Prima femeie care a ocupat un loc în Camera Comunelor a fost Nancy Astor, aleasă în 1919.

Irlanda este împărțită

Ca să vedem cum s-a ajuns la împărțirea Irlandei, trebuie să ne întoarcem la anii de dinaintea Primului Război Mondial, când problema irlandeză ajungea la punctul critic. Guvernul britanic plănuia să dea Irlandei Home Rule („autoguvernare”): un parlament propriu, rămânând totodată parte a Regatului Unit. Protestanții din nord se opuneau cu tărie și chiar amenințau că se vor împotrivi cu forța. În următorii zece ani, tensiunea a tot crescut:

1. 1913Guvernul britanic promite Irlandei Home Rule și prezintă Parlamentului un proiect de lege; protestanții din nord amenință cu rezistență armată
2. 1914Izbucnește Primul Război Mondial, iar guvernul amână reforma din Irlanda; naționaliștii irlandezi nu sunt dispuși să aștepte
3. 1916La Dublin izbucnește Răscoala de Paști (Easter Rising) împotriva stăpânirii britanice; liderii ei sunt executați conform legii marțiale, iar apoi urmează un război de gherilă împotriva armatei și poliției britanice
4. 1921Cele două părți semnează un tratat de pace
5. 1922Irlanda este împărțită în două: șase comitate din nord, unde cei mai mulți oameni sunt protestanți, rămân în Regatul Unit ca Irlanda de Nord (Northern Ireland); restul devine Statul Liber Irlandez (Irish Free State)
6. 1949Statul Liber Irlandez devine republică

Dar unii oameni, atât din nord, cât și din sud, nu au acceptat împărțirea. Ei voiau ca întreaga Irlandă să fie o singură țară independentă. Anii de dezbinare s-au transformat mai târziu în violență teroristă în Irlanda de Nord și în alte părți. Acest conflict este cunoscut drept the Troubles („Tulburările”), iar îl vei reîntâlni în capitolul următor.

Între războaie: criză, mașini și radio

În Marea Britanie, cele două decenii de după Primul Război Mondial au adus și vremuri bune, și vremuri grele. În anii 1920, viața s-a îmbunătățit pentru mulți oameni. Locuințele publice au devenit mai bune, iar în orașe s-au construit multe case noi.

Dar în 1929 întreaga lume s-a scufundat în Marea Criză (Great Depression), iar unele părți ale Marii Britanii au cunoscut șomaj în masă. Criza din anii 1930 a lovit diferitele locuri în feluri foarte diferite:

• Vechile industrii grele, precum construcția de nave, au suferit mult.
• Industriile noi, precum cea a automobilelor și aviația (construcția de avioane), au crescut.
• Prețurile au scăzut în general, așa că oamenii care aveau încă un loc de muncă aveau mai mulți bani de cheltuit. Între 1930 și 1939, numărul mașinilor din Marea Britanie s-a dublat, de la 1 milion la 2 milioane.

A fost și o perioadă vie pentru cultură. Romancierii Graham Greene și Evelyn Waugh au devenit celebri, iar economistul John Maynard Keynes a publicat idei noi despre economie, care au avut o mare influență. BBC a început emisiunile de radio în 1922, iar în 1936 a pornit primul serviciu regulat de televiziune din lume.

BBC nu a început ca radiodifuzor public. În 1922 era British Broadcasting Company, înființată de mai mulți producători de aparate radio care voiau ca oamenii să cumpere radiouri. În 1927 a devenit British Broadcasting Corporation, instituția publică pe care o știm azi; ambele nume se prescurtează BBC.

O notă pe margine: televiziunea (John Logie Baird), radarul (Robert Watson-Watt), motorul cu reacție (Frank Whittle), mașina Turing (Alan Turing) și insulina (John Macleod) vin toate din anii 1920 și 1930. Ele sunt prezentate împreună cu celelalte invenții britanice din secolul al XX-lea în capitolul următor, la „Înainte de război”. Alexander Fleming, care a descoperit penicilina, apare la sfârșitul acestui capitol.

Al Doilea Război Mondial (1939–1945)

Hitler și drumul spre război

Criza a lovit Germania deosebit de puternic, iar mulți alegători disperați de acolo s-au îndreptat spre partide extremiste. În 1933, Adolf Hitler a preluat puterea în Germania. El considera nedrepte condițiile impuse Germaniei de Aliați după Primul Război Mondial și voia să câștige mai mult teritoriu pentru germani. A început să rupă și să renegocieze tratate, să înarmeze Germania și să-și încerce forța militară asupra țărilor vecine. La început, guvernul britanic a făcut tot ce a putut ca să evite un nou război.

În 1939, Hitler a invadat Polonia. Ca să-l oprească să meargă mai departe, Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei. Regele Marii Britanii era atunci George al VI-lea (George VI), care urcase pe tron în 1936.

La început, războiul a fost între Puterile Axei (Axis powers) și Aliați (Allies). Axa era formată din Germania fascistă, Italia și Imperiul Japonez. Printre Aliați se aflau Regatul Unit, Franța și Polonia, împreună cu Australia, Canada, Noua Zeelandă și Uniunea Sud-Africană. (Vezi mai sus schema celor două tabere, în secțiunea despre Primul Război Mondial.)

Churchill: prim-ministrul care nu s-a predat

Hitler ocupase deja Austria și invadase Cehoslovacia și Polonia. Apoi a cucerit Belgia și Țările de Jos. În 1940, forțele germane au învins armatele aliate și au străbătut Franța. În acest moment de mare pericol pentru țară, Winston Churchill a devenit prim-ministru (Prime Minister) și a condus Marea Britanie în război.

Churchill (1874–1965) era fiul unui politician. Fusese soldat și reporter de ziar, iar în 1900 a fost ales în Parlament ca conservator (Conservative). A devenit prim-ministru în mai 1940. Nu a vrut să cedeze în fața naziștilor și a dat curaj întregii țări în cel mai greu moment al ei. Discursurile lui din timpul războiului sunt citate și azi:

Și ce s-a întâmplat cu el după război apare la test. Churchill a pierdut alegerile generale din 1945, dar a revenit ca prim-ministru în 1951. A rămas deputat până la alegerile generale din 1964, iar când a murit, în 1965, a avut parte de funeralii de stat. Într-un vot public din 2002, britanicii l-au ales cel mai mare britanic din toate timpurile.

Drumul lui spre vârf nu a fost unul drept. A devenit într-adevăr deputat conservator în 1900, dar în 1904 a trecut la liberali și s-a întors la conservatori abia douăzeci de ani mai târziu. Se spune că ar fi glumit: „Anyone can rat, but it takes a certain amount of ingenuity to re-rat” („Oricine poate dezerta, dar e nevoie de oarecare ingeniozitate ca să dezertezi înapoi”; „to rat” înseamnă a-ți părăsi tabăra), deși nu se știe sigur de unde vine de fapt replica. A scris și multe cărți de istorie și memorii, iar în 1953 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, nu pe cel pentru Pace.

Dunkerque: 300.000 de oameni salvați de pe plaje

În timp ce Franța cădea, trupele britanice și franceze au fost prinse de armata germană la Dunkerque (Dunkirk), pe coasta de nord a Franței. Marea Britanie a hotărât să le aducă acasă printr-o operațiune uriașă pe mare. Pe lângă Marină, mulți oameni obișnuiți s-au oferit să traverseze Canalul Mânecii cu propriile bărci mici, precum bărci de agrement și bărci de pescuit, ca să ajute. Împreună, au adus înapoi peste 300.000 de oameni de pe plajele din jurul Dunkerque-ului.

S-au pierdut multe vieți și a fost abandonat mult echipament, dar evacuarea a fost totuși un succes, pentru că a însemnat că Marea Britanie putea continua lupta împotriva Germaniei. Ea a dat englezei și o expresie nouă, „the Dunkirk spirit” („spiritul de la Dunkerque”), care înseamnă că oamenii rămân uniți și refuză să renunțe când vremurile sunt grele.

Bătălia Angliei și Blitzul

Hitler voia să invadeze Marea Britanie, dar înainte să poată trimite soldați peste mare, Germania trebuia să controleze cerul. Așa că aviația germană a atacat Marea Britanie din aer. Marea Britanie a ripostat cu înverșunare cu avioanele ei de vânătoare și, în vara lui 1940, a câștigat această bătălie aeriană vitală, cunoscută drept Bătălia Angliei (Battle of Britain). Cele două avioane-cheie ale RAF (Royal Air Force, forțele aeriene regale) au fost Spitfire și Hurricane, amândouă proiectate și construite în Marea Britanie.

Chiar și după ce a pierdut bătălia aeriană, aviația germană a continuat să bombardeze noaptea Londra și alte orașe. Acesta a fost Blitzul (the Blitz). Coventry a fost aproape complet distrus, iar și alte orașe au suferit mult, mai ales East End-ul Londrei.

Chiar cu casele în ruine, oamenii din Marea Britanie au dat dovadă de mare curaj și au refuzat să se lase învinși. Azi, când britanicii vorbesc despre „the Blitz spirit” („spiritul Blitzului”), se referă la faptul că toată lumea se ajută reciproc în vremuri grele.

Blitzul a durat din septembrie 1940 până în mai 1941, iar peste 40.000 de civili au fost uciși. În fiecare noapte, mii de londonezi coborau cu pături în stațiile de metrou ca să doarmă. A fost lovit și Palatul Buckingham, iar regina Elisabeta (Queen Elizabeth, cunoscută mai târziu drept Regina Mamă) ar fi spus că acum se poate uita în ochii oamenilor din East End-ul bombardat. George al VI-lea și familia lui au rămas în Marea Britanie tot războiul, în loc să plece în străinătate.

Piloții din Bătălia Angliei au devenit cunoscuți drept „the Few” („Cei puțini”), acei „so few” din faimoasa replică a lui Churchill. Mulți dintre ei veneau din alte țări; Escadrila 303 (No. 303 Squadron), formată din piloți polonezi, a avut rezultate deosebit de bune.

Război în toată lumea

În timp ce Marea Britanie se apăra acasă, forțele ei luptau împotriva Axei și în multe alte părți ale lumii. În Asia, Japonia i-a învins pe britanici la Singapore și apoi a ocupat Birmania (Burma), ceea ce a pus India în pericol.

În 1941, două evenimente au schimbat cursul războiului:

• În decembrie, Japonia a bombardat baza navală americană de la Pearl Harbor, iar Statele Unite au intrat în război.
• În același an, Hitler a lansat cea mai mare invazie din istorie, atacând Uniunea Sovietică. Ambele tabere au pierdut un număr uriaș de oameni, iar în cele din urmă sovieticii i-au respins pe germani. Acesta a fost un punct de cotitură al războiului.

Încetul cu încetul, Aliații au preluat inițiativa, cu victorii importante în Africa de Nord și în Italia. Pierderile grele ale Germaniei în Uniunea Sovietică, împreună cu sprijinul american, i-au făcut în cele din urmă pe Aliați destul de puternici ca să înfrunte armatele lui Hitler în vestul Europei.

Ziua Z: debarcarea din Normandia

Pe 6 iunie 1944, trupele aliate au debarcat în Normandia (Normandy), în Franța, o zi cunoscută de obicei drept Ziua Z (D-Day). După victoria de pe plajele din Normandia, și-au croit drum prin Franța și, în cele din urmă, în Germania.

Litera „D” din „D-Day” nu înseamnă nimic special: înseamnă pur și simplu „day” („ziua”). Armata folosea „D-Day” pentru ziua în care începe o operațiune, cu D-1 pentru ziua dinainte și D+1 pentru ziua de după, astfel încât o schimbare de dată să nu însemne rescrierea întregului plan. Asta a contat aici, pentru că debarcarea fusese plănuită inițial pentru 5 iunie, iar vremea rea a amânat-o cu o zi. Peste 150.000 de soldați aliați au debarcat pe cinci plaje: Utah și Omaha (americane), Gold și Sword (britanice) și Juno (canadiană).

Victoria: întâi Germania, apoi Japonia

În mai 1945, Aliații au învins complet Germania. Războiul cu Japonia a continuat până în august 1945, când Statele Unite au aruncat noile lor bombe atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki din Japonia. Japonia s-a predat atunci, iar războiul s-a încheiat.

Oamenii de știință britanici au avut un rol în povestea bombei atomice. O echipă condusă de fizicianul născut în Noua Zeelandă Ernest Rutherford, care a lucrat întâi la Universitatea din Manchester și apoi la Universitatea Cambridge, a fost prima care a „scindat atomul”. Mai târziu, mai mulți oameni de știință britanici s-au alăturat Proiectului Manhattan (Manhattan Project), programul american care a construit bomba atomică.

Fleming și penicilina

Încheiem acest capitol cu un scoțian care a schimbat medicina: Alexander Fleming (1881–1955). Născut în Scoția, s-a mutat la Londra în adolescență și a studiat apoi medicina. În 1928, în timp ce studia gripa, a descoperit penicilina (penicillin).

Dar Fleming doar a făcut descoperirea. Transformarea penicilinei într-un medicament pe care oamenii să-l poată lua cu adevărat a fost opera altor doi oameni de știință, Howard Florey și Ernst Chain, iar până în anii 1940 era produsă în cantități uriașe. În 1945, Fleming a primit Premiul Nobel pentru Medicină, iar medicii folosesc și azi penicilina ca să trateze infecțiile provocate de bacterii.

Descoperirea a început cu o masă de lucru dezordonată. În vara lui 1928, Fleming s-a întors din concediu în laboratorul său din Londra și a găsit că pe un vas cu bacterii lăsat afară crescuse mucegai, iar toate bacteriile din jurul mucegaiului muriseră. În loc să arunce vasul, a încercat să afle de ce, iar asta l-a dus la penicilină. Premiul Nobel din 1945 a fost de fapt împărțit de trei oameni: Fleming, Florey și Chain.

Cu războiul din Europa câștigat, Marea Britanie a ținut în iulie 1945 primele alegeri generale după zece ani. Ce au ales alegătorii avea să modeleze țara pentru zeci de ani.

Rezumatul capitolului

Înapoi: Istorie